Într-un articol precedent, vorbeam despre avantajele și dezavantajele teatrului înregistrat, despre faptul că, în ciuda experienței imediate, a atmosferei simțite pe propria piele, spectacolele digitalizate au, totuși, meritul de a imortaliza și de a populariza actul teatral. Digitalul, captările, dar, mai ales, reinventarea ideii de spectacol teatral prin abordarea tehnicilor video și chiar ale regiei de film, folosite deja de ceva timp în estetica teatrală, rămân în acest prezent improbabil singura forma de continuitate a reprezentației teatrale. Poate cea mai grea vocație a teatrului astăzi a fost aceea de a se proiecta pe sine într-un prezent și viitor care și-au schimbat coordonatele firești. Toată existența palpabilă, spațiul participativ al scenei și al sălii, timpul reprezentației care coincidea cu cel al spectatorului, prezența actorului busculau într-un hic et nunc circumscris între două căi de salvare: adaptare sau re-inventare.

Din fericire, sau poate grație acelui sâmbure de îndrăzneală ce apare în momentele de criză, inițiativele câtorva instituții de profil au asigurat continuitatea actului spectacular. Poate cea mai salutară formă de supraviețuire a teatrului universal actual vine din partea Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, care demarează în acest an prima sa ediție exclusiv online.

Deloc intimidată de aceste circumstanțe sensibile și impulsionată de puterea de a crede, tema ediției 2020, echipa organizatorică sibiană condusă de Constantin Chiriac, alături de rețeaua sa globală de parteneri și prieteni, aduc gratuit pe ecranele internauților, timp de zece zile, spectacole-eveniment ale scenei actuale mondiale, precum și conferințe centrate în jurul nevoii de a prezerva teatrul cu orice preț. 

Criteriului calității i se alătură, în mod firesc, cel al diversității: firescul de ieri al plimbărilor dintre o sală de spectacol înspre alta, de la manifestările de teatru de stradă la concerte în biserici, acea pulsație uneori incontrolabilă a alegerii a fost înlocuit cu un firesc digitalizat care, printr-un clic, ne deschide oportunități de selecție nebănuit de diverse și atât de la îndemână. Un festival de teatru există prin sine, dar mai ales prin forțele și energiile sale nelimitate, atât ale celor care l-au creat, dar mai ales ale nucleului său fierbinte: spectacolul și mirobolantul său univers. Nu vreau să prejudiciez cu nimic așteptarea, surpriza, ci doar să vă fac niște recomandări de veșnică îndrăgostită. 

Cum marea mea pasiune rămâne, în continuare, spațiul teatral francofon, îmi este greu să nu încep cu câteva nume regizorale importante ale sezonului francez. Emmanuel Demarcy-Mota, carismaticul director al Théâtre de la Ville, care semnează spectacolul Victor sau copiii la putere, ne propune să interacționăm cu sensibilitatea unui copil care asistă la colapsul spiritual al familiei și, implicit, al întregii sale lumi. Despre nebunia unei lumi aflate pe marginea prăpastiei ne vorbește și Eugen Jebeleanu care, în I was looking at the Ceiling and then I saw the Sky, se inspiră din realitatea apropiată a conflictelor americane, pentru a surprinde urmările catastrofale ale rasismului. O alternativă de la acest teatru ce nu ezită să șocheze prin autenticitatea sa socio-politică este flamboaiantul univers imaginat de Robert Wilson, în spectacolul de operă, Mesia, bazat pe adaptarea lui Mozart după oratoriul lui Händel. Iubitorii de dans, pe de altă parte, se pot bucura de performanța Companiei Hervé Koubi, în spectacolul Boys don‘t cry. 

Nu vă dezvălui chiar totul, nu vreau să transform acest text într-un catalog de prezentare, vreau doar să trezesc acel avant-goût care prevestește banchetul, ospățul la care sunt invitați creatorii de teatru care au desăvârșit arta spectacolului prin inventivitatea și forța lor evocatoare. Dintre acești maîtres ai scenei, alături de reprezentanții scenei românești, precum Silviu Purcărete, Radu Afrim, Mihai Mănuțiu sau Gabor Tompa, fac parte Eugenio Barba, Lev Dodin, Declan Donnellan, Pipo Delbono, Thomas Ostermeier, Krzysztof Warlikowski, Peter Sellars, Sasha Waltz, Peter Stein, Luk Perceval sau Hideki Noda, într-un conglomerat de stiluri, genuri și apartenențe geografice dintre cele mai diverse. 

Spectacolele de teatru convențional alternează cu teatrul-dans, opera cu circul contemporan, fado-ul cu flamenco, iar autori europeni canonici, precum Cehov, Shakespeare, Brecht sau Kafka, trec prin filtrele sensibilității asiatice. La fel, romanul proustian ia tușa glamour a amprentei lui  Warlikowski, iar Purcărete reinterpretează teatrul kabuki cu aceeași convingere cu care rușii reînvie spiritul pieselor cehoviene. Fără nicio intenție de marketing, am atins poate cel mai mare atu al acestei ediții: online-ul netezește limitele și frontierele pe care societatea le trasează la nivelul publicului, îndeplinind vocația unificatoare a teatrului. 

Ca orice ediție FITS, spectacolele marchează ocazia întâlnirilor dintre creatori și amfitrionii lor (George Banu și Octavian Saiu), dintre cei care fac teatru și cei care (de)scriu teatrul. Astfel, festivalul nu își abandonează vocația de cronicar al prezentului teatral, concentrând într-o serie de conferințe online o retrospectivă imediată și edificatoare a întregului demers festivalier. 

De asemenea, tradiția spectacolelor-lectură este continuată și în această ediție online, acoperind o plajă generoasă de voci și tendințe existente în scrisul dramaturgic internațional.

Chiar dacă lista deja amintită poate părea impresionantă, nu am menționat decât o parte a programului FITS 2020, care pregătește surprize și noutăți chiar din inima Sibiului teatral. Vă spun doar atât: este un concept inedit de spectacol, care ne dovedește că digitalul nu a învins teatrul, ci poate i-a dat un prilej de a renaște!

Bon festival! FITS-i aproape de noi!