Să încep abrupt și fără înflorituri: romanul Camera lui Giovanni a fost publicat în 1956 și a ajuns la noi în 2018. Dacă poate nu știți cărțile lui Baldwin, sigur ați auzit de filmul documentar I Am Not Your Negro (2016), care a fost nominalizat la Oscar. James Baldwin este cunoscut ca scriitor emigrant – a părăsit SUA și a ales Franța, a fost apărător al drepturilor gay-lor și ale afro-americanilor, așa că poate să surprindă o clipă prezentarea lui David, naratorul volumului de față, încă de la început: "părul meu blond strălucește".

Cartea are două părți: prima este un fel de apropiere de camera lui Giovanni, din Paris.  Doi tineri, David și Giovanni, se cunosc, se plac imediat, flirtează și se aruncă unul în brațele celuilalt. A doua parte ne arată conviețuirea lor, frica și fuga de "iubirea din cameră".

Toată povestea e spusă chiar de David și deci ar trebui să ne fie mai ușor să fim de partea lui, ca să zic așa, dar parcă nu vrea să ne lase, el vrea să arate lucrurile așa cum s-au întâmplat și, în același timp, să ne pună – de fapt să ne împingă – în față vina și remușcările lui, pentru că nu se poate ierta, chiar dacă faptele în sine ar trebui să fie și o justificare.

Romanul de deschide cu sfârșitul, și spune David, ca o concluzie: "totul va fi la fel, doar eu voi fi mai nemișcat."

Din primele pagini știm că a avut și o iubită, Hella, pe care a pierdut-o. Relația lor nu e lesne de etichetat, din fericire: ne întrebăm noi, cititorii, și se întreabă el, David, "dacă a fost iubire sau nu". Când se întâlnesc, el își spune c-ar fi "distractiv să mă distrez cu ea", cam cum spune tot tânărul. Relația își urmeaza cursul, ei se agață unul de altul, sunt două colace de salvare, pentru că de asta au nevoie amândoi, și la final el se gândește: "nici măcar acum, după tot ce s-a întâmplat, nu sunt sigur c-a însemnat mai mult pentru mine". Faptul că nu știe ce simte pentru ea nu-l împiedică să o ceară de soție, iar ea să fugă în Spania să ia o hotărâre. Hella este totuși un personaj secundar și nu ar trebui să zăbovim exagerat asupra atitudinii ei, dar eu am făcut-o pentru că am vrut s-o înțeleg: nu știe nici ea ce simte pentru David, nu prea știe nici măcar ce-i cu ea, e o fată foarte libertină de fapt, dar, în același timp, tânjește să se așeze la casa ei și el e cel care-i oferă asta, deci, după lunile de aventură spaniolă, e logică decizia ei:

"Te am pe tine de îngrijit și de hrănit și de chinuit și de păcălit și de iubit, te am pe tine de suportat. De acum încolo, mă pot bucura de a mă plânge că sunt femeie. Dar nu mă voi mai teme că nu sunt femeie".

N-are cum să nu-ți placă fata asta, oricât de secundară e, atârnă greu rolul ei: ea este până la urmă scuza pe care o folosește David ca să fugă de iubire și de el însuși.

Totul își are rădăcinile în copilărie, n-o spun ironic, deși pare: copil fiind, David are o întâlnire erotică cu un prieten și asta îl sperie enorm, pentru că știe că nu e ce se așteaptă de la un băiat.

Revenind la prima parte: când îl cunoaște pe Giovanni, David e lefter, trebuie să părăsească locul unde stă, nu mai are unde locui practic, și asta e o constantă pe parcursul relației lor – lipsa banilor. Cam toată activitatea lui se rezumă la a merge în fiecare zi la American Express să vadă dacă taică-su i-a trimis banii promiși și cuveniți. Cine este Giovanni, în schimb? Este un barman italian în Paris și mai este "insolent și întunecat și felin" sau așa îl vede David. 

Cei doi vorbesc deseori despre Paris, dar orașul nu ajunge să fie un personaj, ca în alte cărți (întotdeauna primul exemplu care îmi vine în minte este Istanbulul lui Pamuk), rămâne un figurant întunecat care îmbie la desfrâu și la promiscuitate și care nu oferă nicio lumină pentru tinerii ca Giovanni, oricât spun ei la început: 

"– A, am înțeles că New York-ul e foarte frumos. E mai frumos ca Parisul?

Nu, niciun oraș nu e mai frumos ca Parisul."

Ce apropie cartea foarte repede de cititor (de mine, cel puțin) este dialogul celor doi, atât de realist, și care amintește de fâstâceala și de replicile folosite de oricine la începutul unui flirt sau aventură sau poveste de dragoste, în care fiecare încearcă să pară spontan, să spună ceva deosebit, dar în care, de obicei, se simte roșeața efortului de a părea mai interesant decât ești.

Tot creionând începutul relației lor, Baldwin arată destul de mult din lumea gay-lor, din tristețea celor îmbătrâniți, care trebuie să seducă doar cu banii, și din nevoia celor tineri de a accepta avansurile celor care oferă suficient:

"Ar trebui să te gândesti că bărbatul pe care-l ai în față a fost cândva chiar mai tânăr decât ești tu acum și că a ajuns în starea jalnică de azi treptat, imperceptibil."

Scrierea la persoana întâi are rolul unei confesiuni și naratorul te poate capta mult mai repede. Cel mai bun exemplu cred că este povestirea lui Truman Capote, Punctul meu de vedere, în care naratorul ne vorbește atât de deschis, prietenește, cald, încât suntem convinși că are dreptate și că el este personajul bun, până în momentul în care ne dăm seama că am fost păcăliți, dar e deja prea târziu. Marele merit al romanului este că naratorul nu încearcă să ne facă să empatizăm cu el.

Spre finalul părții întâi înțelegem deja foarte bine lupta lui David: "totul în mine țipa Nu!, întregul meu suspina Da!", de care-l face conștient (dacă mai era nevoie) Jacques, bătrânul gay generos și libidinos, la care puștii apelează doar în ultimă instanță: "Dar asta nu te face mândru sau fericit, așa cum ar trebui. Te sperie și te rușinează". Toată treaba asta n-are cum să nu-mi amintească de ce spunea Faulkner, că nu merită să scrii decât despre inima omului în conflict cu ea însăși, deci Baldwin știe exact ce face.

Partea a doua începe cu esența a ceea ce simte David față de relația cu Giovanni:

"La început, viața noastră împreună păstra o bucurie și o uimire ce renășteau în fiecare zi. În spatele bucuriei se ascundea, desigur, neliniștea, iar în spatele uimirii, frica".

Sunt totuși reacții des întâlnite, chiar și în relații mai puțin controversate (să nu uităm că relațiile gay erau un tabu în ’56 și a vorbi despre ele era un mare curaj). 

Niciodată nu există un echilibru perfect într-o relație, o știm teoretic sau am trăit-o deja cu toții: și aici echilibrul este rupt. Giovanni este cel care se oferă cu totul, pe el înșusi, camera lui, așa cum e, el n-are nicio îndoială, rușine, vină, rezervă, în timp ce David este mereu confuz, vrea să-l aibă pe Giovanni, dar vrea și o viața normală, cum știe el că e bine:

"Voiam ca o femeie să fie terenul meu sigur, ca pământul însuși, pe care să pot mereu renaște. Așa fusese odată; odată fusese aproape așa. Puteam să fac din nou să fie așa, puteam să fac să fie real. Aveam nevoie doar de o forță abruptă, fermă, ca să redevin eu însumi."

În afară de tema centrală a cărții, Baldwin încearcă să tatoneze și alte terenuri: prin vorbele lui Giovanni el își exprimă propria convingere despre ce înseamnă acasă pentru cel care își părăsește țara de origine:

"– Vei merge acasă, unde îți vei da seama că acasă nu mai e acasă. Și-atunci chiar o să ai o problemă. Atâta vreme cât ești aici, te poți gândi mereu: într-o zi, o să mă-ntorc acasă. 

– Frumoasă logică. Vrei să spui că mă pot întoarce acasă atâta vreme cât nu mă întorc?"

Deși cartea are un ton trist, pentru că știm de la început ce s-a întâmplat, și pentru că sunt prezente, printre rânduri, remușcările lui David, sunt totuși și replici pline de umor-ironie (ale lui Giovanni, de obicei): "Îmi cer scuze, mon cher américain, dar Parisul nu e New York, nu e plin de locuri pentru băieți ca mine. Crezi c-ar fi mai bine să stau la Versailles?"

Doi oameni, o femeie și un bărbat, Hella și Giovanni, sunt îndrăgostiți de David și el e cel care a vrut asta sau nu a împiedicat evoluția lucrurilor și a sentimentelor. Ambele relații încep ca aventuri, dar el nu le-a putut controla, pentru că nu putem controla nimic în relații, deși am vrea să credem c-o putem face. 

Fiecare cititor se apropie mai mult de câte un personaj, după experiența și gusturile proprii, dar aici, eu zic că n-avem cum să nu ținem cu Giovanni și cu Hella, sau cel puțin mie asta mi s-a întâmplat, și totuși cred că e absolut firească dilema lui David și ar fi o prostie să-l arătăm cu degetul, când cunoaștem cât de cât natura umană.

Hella se întoarce cu decizia ei din Spania: știe acum că vrea să se căsătorească cu David, poate părea o hotârâre întârziată după ce a tras de timp și a văzut că nu e altceva mai bun, dar e o hotârâre totuși. Ne întrebăm ce se întâmpla dacă nu pleca, dacă accepta cererea lui imediat sau dacă se gândea la răspuns alături de el. Se mai putea schimba sau salva ceva? 

Ce mai atrage așa mult la Giovanni? Cred că simplitatea și pasiunea lui, care ar putea arăta o personalitate foarte expansive, dar superficială, asta până când suntem martorii vieții lui din Italia, de dinainte de a-l cunoaște pe David. Avea și el visele de bază ale omului din popor: "Da, voiam să rămân acolo pentru totdeauna și să mănânc multe spaghetti și să beau mult vin și să fac mulți copii și să mă îngraș.", dar încercările prin care trece îl transformă și maturizează, însă nu îi iau nimic din trăsăturile originare. Ajunge să se dezlănțuie când devine disperat și spune tot ce crede când știe că David a făcut o alegere:

"Tu nu iubești pe nimeni (…) crezi că vii aici mirosind a săpun și crezi că o să pleci mirosind a săpun, nu vrei să puți nici măcar pentru cinci minute. Vrei să-l părăsești pe Giovanni pentru că te face să puți. Vrei să-l disprețuiești pe Giovanni pentru că nu se teme de duhoarea iubirii".

Este interesant modul lui de a vorbi, folosind persoana a treia, cum fac de obicei copiii, care vor să capete iubire sau atenție sau milă.

Monologul lui Giovanni este una dintre părțile cele mai sincere și deschise ale cărții, el își aruncă în joc toată iubirea, nu se cenzurează în manifestări, se arată în toată disperarea lui, el știe că nu are nicio contradicție și contrastează cu viziunea rațională a lui David: "nu pot să am o viață cu tine, în camera asta, cu ea (Hella) pot."

Cartea este nu numai îndrăzneață pentru anul în care a fost scrisă (vorbește despre homosexualitate și triunghiuri amoroase), dar și foarte actuală pentru nehotărârea caracteristică omului și pentru lupta între ce credem (din atâtea motive) că e bine să facem și ce vrem, de fapt, rațiune și simțire, mai simplu.

Camera lui Giovanni este cea mai naturală metaforă a iubirii, este refugiu, este singurul spațiu unde trăiești ce simți, dar este și locul din care fugi și pe care îl împroști cu noroi atunci când nu corespunde unor idei care crezi că sunt ale tale, dar poate doar ți-au fost îndesate în conștiință de când te știi. Este locul care te arată așa cum ești și, dacă nu-ți convine ce afli, știi că trebuie s-o iei la sănătoasa și să cauți alte camere unde te vezi altfel, cum crezi tu că ar trebui să fii.

James Baldwin - Camera lui Giovanni (Traducere de Elena Marcu), Ed. Black Button, 2018