nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Incendiatorii viitorului

Publicat în 1953, romanul lui Ray Bradbury, Fahrenheit 451, a devenit rapid un reper în lumea, bogată de altfel, a distopiilor, fiind și ecranizat în 1966 de regizorul François Truffaut. Reeditarea sa recentă la Editura Art, în traducerea lui Petre Solomon, este cum nu se poate mai binevenită, căci fantasma cenzurii și a anti-intelectualismului nu a părăsit, de fapt, niciodată orizontul public, iar acum diversele ei forme, unele mai subtile, altele mai brutale, par a se întrupa din nou sub umbrela, cum altfel, a unei pletore de bune intenții.

Romanul lui Bradbury s-a consacrat și a rămas în memoria colectivă ca un avertisment în privința totalitarismului care își dorește să reducă la tăcere orice opoziție prin confiscarea armei principale a cunoașterii, care conduce la reflecție asupra realității, lumii, condiției individului etc.: cărțile. Cu toate acestea, el a fost publicat într-un context social și politic specific, de care este strict legat (ca și 1984, de George Orwell, un alt roman distopic de referință): lumea de după Al Doilea Război Mondial, în care atrocitățile naziste erau încă vii în memoria colectivă, iar cele staliniste din timpul "Marii terori" se dezvăluiau pas cu pas, în care "Războiul rece" începuse și amenințarea unui atac nuclear era una dintre temerile majore, în care în SUA se desfășura "vânătoarea de vrăjitoare" comuniste și spectrul urmăririi scriitorilor și al cenzurii scrierilor lor se dovedea a fi unul real, în care, în fine, televiziunea era pe cale să devină "virală", cum am spune astăzi, și să ocupe spațiul public, înlocuind în bună parte radioul etc. Cartea trimite, implicit, la fiecare dintre aceste evenimente și situații din realitate.

Pentru cei care nu au apucat să citească acest roman sau care l-au citit cu foarte multă vreme în urmă, să reamintim puțin subiectul acestei cărți: societatea pe care ne-o prezintă Bradbury este una în care pompierii nu mai au rolul de a stinge incendiile, ci s-au transformat niște vigilenți apărători ai fericirii populare, prin acțiunea de depistare și distrugere (de aici și titlul, temperatura la care arde hârtia) a cărților și de pedepsire a celor care le dețin. Cărțile erau considerate drept sursă de anxietate, probleme, tristețe și frustrare, deoarece nu ofereau nicio certitudine, nu erau de niciun folos practic și îți creau probleme inutil. Lumea nouă era dominată de niște ecrane imense, cu care erau dotate casele și cu emisiuni interactive al unui fel de reality show, interlocutorii fiind numiți generic "familia", compusă din unchi, mătuși, veri, nepoți etc. În această lume, pompierul Montag întâlnește un personaj straniu, o adolescentă care locuia alături și care, pe parcursul câtorva întâlniri întâmplătoare, reușește să-i tulbure certitudinea că ceea ce face este bine și să-i trezească interesul pentru cărți. Dramatic este și momentul în care o bătrână care deținea o bibliotecă imensă alege să nu-și părăsească locuința care avea să fie transformată în scrum și să piară odată cu cărțile sale dragi. Acest sacrificiu îl face pe Montag să fie și mai tulburat, să nu mai dorească să fie pompier, ba chiar să vrea să afle ce este scris în acele cărți pe care este nevoit să le ardă. Nici măcar discuția cu șeful său, care încearcă să-l aducă pe calea cea dreaptă nu-l liniștește, dimpotrivă, va ajunge să se manifeste agresiv față de soția sa și prietenele ei, pe care le obligă să asculte un poem recitat din una dintre cărțile pe care le salvase din foc și le ascunsese în propria casă. În cele din urmă, cu ajutorul unui fost profesor pe care îl cunoaște întâmplător, va fugi de autorități pentru a se alătura unei secte de oameni liberi, care încercau să păstreze o parte din cultura umanității, devenind ei înșiși câte o carte fundamentală, pe care o învățau pe dinafară ca să o poată transmite generațiilor viitoare pe cale orală, până în momentul în care publicarea cărților va fi posibilă din nou.

Dincolo de mesajul profund umanist și chiar optimist pe care cartea îl transmite – chiar și în condițiile cele mai dure, se vor găsi mereu soluții salvatoare și indivizi dispuși să se sacrifice pentru ca tradiția culturală milenară să nu se piardă – mă voi opri la câteva observații punctuale care mi se par la fel de importante.

În primul rând, atacul împotriva cărților nu este doar un atac împotriva cunoașterii, ci și a memoriei. Fără acest tip de "învățătură", se pierd legăturile cu o identitate specifică, tiparul uman rezultat fiind unul care trăiește într-un prezent etern și gata să răspundă docil la orice comenzi pe care Puterea i le-ar cere. Încă de la începutul romanului se creează o antiteză între Clarisse MacClellan, fata care locuia în casa vecină și pe care Montag o cunoaște pe stradă, în drum spre casă, și Mildred, soția lui Montag, care este aproape să comită un suicid pentru că nici nu-și dă seama câte somnifere ajunge să ia. Spiritul liber și nonconformist al lui Clarisse, care îl provoacă, îl uimește și îl neliniștește pe Montag, este contrapus placidității conformiste și goale a lui Mildred, prinsă între lumea de pe cele trei ecrane care îi domină casa și căștile din urechi, perfect adaptată societății în care trăiește și repetându-i obsesiv mantrele ideologice. Clarisse nu funcționează doar ca un agent destabilizator al lumii lui Montag (după prima întâlnire în care aceasta îl întreabă dacă este fericit, iar răspunsul său pozitiv se dovedește a fi mai degrabă unul automat, Montag va descoperi că este, de fapt, nu doar nefericit, ci și blocat într-o realitate fără perspective și lângă niște oameni care nu-i mai spun nimic în comparație cu misterioasa și dezinvolta Clarisse), dar ca unul care îi revelează un adevăr necunoscut și îi deschide perspectiva unei lumi spirituale pe care nici nu o bănuise.

Apoi, un aspect uitat de regulă atunci când se discută despre lumea în care trăiește Montag este că, așa cum îi povestește șeful său, a existat o realitate intermediară, în care oamenii înșiși au renunțat să mai citească și au realizat că nu le folosește la nimic și că e mult mai bine să te distrezi și să-ți petreci timpul în moduri mai puțin deprimante. De aici până la concluzia că scrierile de orice fel provoacă nefericire, frustrare, deziluzie – sunt supărătoare (offensive) deci – și trebuie interzise spre binele general al oamenilor nu a mai fost decât un pas. Realitatea lui Montag este, de fapt, consecința acestei lumi în care cultura devine sursa principală de iritare și trebuie anihilată.

În fine, destinul personajelor este și el unul extrem de relevant: despre Clarisse știm că dispare la un moment dat și se presupune a fi fost arestată împreună cu familia sa și, probabil, condamnată la moarte, bătrâna care refuză să-și părăsească casa cu cărți va arde împreună cu ele, Mildred îl părăsește pe Montag și pleacă din oraș în momentul în care soarta acestuia e pecetluită, toți locuitorii Orașului se presupune că mor în final în ceea ce ar putea fi un atac nuclear, parte din războiul care tocmai începuse, doar Montag se salvează – nu întâmplător – și se alătură oamenilor-cărți și destinului lor de cărturari rătăcitori. Este extraordinară scena în care, alături de noii săi tovarăși, Montaj privește pe un ecran mic scena "capturării" și uciderii sale, regizată de către autorități pentru liniștirea telespectatorilor care urmăreau cu sufletul la gură operațiunea de pedepsire a nelegiuitului. Acest amănunt semnificativ amintește de o practică recurentă în societățile totalitare est-europene în care, atunci când o persoană publică "fugea" în Occident, autoritățile lansau zvonul că respectiva persoană a murit (fie într-o altă țară, fie în împrejurări suspecte). Confecționarea realității, fake news-ul, post-adevărul etc. nu sunt în niciun caz invenții recente, ci fac parte din același discurs despre putere și control.

Deși au trecut aproape șapte decenii de la scrierea sa, Fahrenheit 451 este un roman cel puțin la fel de actual și de incitant ca în momentul publicării sale și un avertisment tulburător a ceea poate însemna o lume totalitară și dogmatică, fără cărți, fără cunoaștere, fără reflecție, în care viața este redusă la un simulacru.

Mihai ENE

Este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și scriitor (poezie, proză, eseistică și critică literară). Cărți: Trei viziuni ale orașului (pentru un film alb-negru), versuri (2004), Vălurile Salomeei. Literatura română și decadentismul european (studiu, 2011); Jocurile Thaliei. Ipostaze ale actului teatral (studiu, 2018). Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Craiova.

în același număr