nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Despre bârfă

Un citat sapiențial atribuit, îndeobște, lui Eleanor Roosevelt ne informează că mințile mari discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mărunte discută persoane. Cu alte cuvinte, ultimele nu se pot ridica la ștacheta evenimențialului și, cu atât mai puțin, la cea a teoreticului, astfel încât trebuie să se rezume la colportaj sau, mai simplu, la bârfă. Iar bârfele devin plicticoase mai ales în epoci precare, în care, vorba lui Oscar Wilde, toate acuzele sunt adevărate.

Nu sunt sigur că am avea vreunii înălțimea intelectuală să ne retragem în pura lume a ideilor platoniciene și nici măcar că am avea stofa geopolitică bismarckiană, grație căreia să putem țese cu aviditate intrigi imperialiste. Chiar și cei mai eterați dintre intelectuali vor găsi infinit mai reconfortant să-și vorbească de rău colegii în absența acestora, mai ales că amorul propriu ne blindează conștiința în privința oricărui derapaj de autocritică la care ne-ar condamna memoria.

Este lecția pe care ne-a servit-o Nietzsche în cărțulia sa plină de venin eretic, Jenseits von Gut und Böse (Dincolo de bine și de rău), atunci când ne informa cu tact prusac-profesoral că, în înfruntarea dintre conștiință și memorie, memoria este întotdeauna cea care cedează.

Care ar fi, prin urmare, beneficiile bârfei? Dacă îmi permiteți îndrăzneala, ele sunt multe și mari, iar un tablou abia schițat cum este cel din rândurile de față nu le poate face dreptate.

În primul rând, bârfa ne reduce dușmanii la dimensiuni rezonabile, ni-i arată dedați poftelor (burții sau sexului), ni-i înfățișează îmbătrâniți, ramoliți, vulnerabili, pe scurt, efemeri.

În al doilea rând, bârfa ascute retorica și fluidizează narațiunea: una este să vorbești pe un ton neutru despre chestiuni abstracte și complet vide de miză emoțională și alta este să descrii pe un ton vivace vicii înflorite baroc.

În al treilea și ultimul rând, bârfa ne ascunde propriile scăderi sau cel puțin ni le face tolerabile prin comparația favorabilă nouă: vom fi fiind noi plini de defecte, dar iată că alții sunt și mai și.

Așadar, cine poate rezista tentației unei bârfe desfășurate pe parcursul unei ore întregi, la o ceașcă de espresso? Cine nu caută vești suculente, aruncate sub rosa, mai ales atunci când acuzatul este pus în imposibilitatea de a se apăra?

Și, mai presus de orice, cine are tăria să-și refuze iluzia superiorității, senzație efemeră, dar tonică, pe care un colportaj bine aglutinat o livrează cu precizie elvețiană?

Cătălin GHIȚĂ

Prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, coordonator de doctorate, membru al BARS (British Association for Romantic Studies), Cătălin a publicat și editat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate. Membru PEN, USR.

în același număr