Curățăm cartofi. Avem salată, ceapă verde, câteva roșii, toate din grădina noastră de bloc, și puțină telemea. Tot e ceva. Mama face cartofi prăjiți. Și plămâni de porc trași prin făină și prăjiți. Tot e ceva. Plămânul e moale. Dăm de zgârciuri. Mestecăm cu totul și nu scoatem zgîrciurile din gură decât atunci când le-am lasat, mestecându-le, fără urmă de carne de plâmân. Așa spunem râzând. Carne de plămân. Și rădem, râdem, facem haz de necaz. Ne îmbărbătăm spunând alții nici atâta n-au. Mama spune întotdeauna asta. Și cumva prinde. Carnea de plămân e bună. Mai bună decât foamea. Mai bună decât să îți auzi mațele chiorâind. Mai bine decât lungile perioade de foame, de lispă de carne. Ne-am putea numi mâncătorii de cartofi. Așa că, plâmânul e mai bun decât durerile de cap din cauza foamei. Când te doare capul de foame ai și un soi de amețeală. Mai bine stai pe scaun sau întins pe pat pentru că s-ar putea să cazi. Adunăm masa, spălăm vase. Nu mai contează că lumina se va lua două ore, oricum e vară și se întunecă mai târziu. Se aude un ciocănit. De ce nu ar suna la sonerie cine ciocăne la ușă? Tata se ridică și se duce să deschidă. Cineva plânge și intră în casă. Ne ridicăm brusc cu toții de la masa. E Sorina. Plânge și abia poate vorbi. L-au arestat. L-au arestat. L-au prins. Florin a reușit, e-n lagăr la sârbi. Pe Ghiță o să-l aducă la Timișoara. Ce-o să mă fac? Ce-o se `ntîmple cu el? Pușcăria o să-l mânce!  Mama își pune mâna la gură îngrozită. Suntem în sufragerie. Pe hol nu e sigur să vorbești. S-ar putea auzi pe scară. Oricum o să se afle, dar până atunci trebuie să fim precauți, mai ales că noi toți știam că va fugi. Ne uităm unii la alții îngroziți. Tata aprinde televizorul. Vorbim în șoaptă. Sorina plânge în șoaptă. Mama lăcrimează și ea, dar nu plânge. Dacă mama ar plânge, atunci Sorina ar plânge și mai tare. Ar fi un concert al plânsului. Am plânge cu toții. Mă cuprinde frica. În cap am tot felul de imagini. 

Parcă aș fi în Dunăre înotând cu Ghiță și Florin. Îi văd înotând, îi văd cum se scufundă pentru că la orizont se vede o șalupă. Văd cum apa face bulbuci în jurul lor. Mă gândesc la nalioanele alea sigilate cu fierul de călcat și prinse apoi de pielea lor cu scoci. Înfășurați cu nailoanele alea pline cu schimburi, acte, medicamente. Rucsacurile doldora de conserve și pâine, înfășurate cu nailoane, să nu intre apa. Îi văd ieșind din Dunăre furișându-se. Dar stai, unde l-au prins pe Ghiță? Cum a ajuns Florin la sârbi? Sorina spune că pe Ghiță l-au prins grănicerii români. Înseamnă că Florin a reușit să treacă Dunărea înot, singur. Toată Dunărea aia mare și lată străbătută cu disperare. Pe unde? Pe acolo pe unde trece trenul și Dunărea e cea mai îngustă. Dar pe acolo e cea mai păzită. Cum a înotat Florin știind că pe Ghiță l-au prins grănicerii români. Puteau să îl împuște. Sorina plânge. Mama spune împăciuitore. Măcar nu l-au împușcat. Sorina se uită la mama și plânge. E tot aia. Ca pușcăriaș e ca și mort. Las\ că doar nu-l închide pe viață! Pe frontieriști nu-i închide pe viață! Face un an, doi, și gata. Vine acasa! Sorina* nu e mulțumită de răspuns. *Cu pușcărie făcută ești ca și mort. Cine-l mai angajează? Din ce-o să trăim? O să murim de foame.* Mama nu e mulțumită de ce spune *Sorina*. *Las\, mă, Sorina, că nu mai e ca-n anii 50, zice tata. Oamenii sunt mai înțelegători față de frontieriști. Toți ar vrea să fugă. Nu e hoț de drumu` mare. A făcut ce-ar face oricine. Dacă-ar avea curaj. Mi-l imaginez pe Florin în lagăr la sârbi. În camera lui sigur are coca-cola de la reclame, ciocolată, biscuiți cu cremă de ciocolată adevărată. La masa sigur primește carne și budincă de la plic făcută cu lapte. Ce țară o să își aleagă? Unde o să se ducă? Florin nu voia Germania, ca Ghiță. Florin visa la Australia. Are deja un prieten acolo. Florin o să ajungă în Australia. 

Cuvântul Australia mă umple de un fel de bucurie de care mă rușinez văzându-o pe Sorina plângând. Australia. Nu știu cum arată Australia. Știu doar forma ei pe hartă și o singură poză din manualul de geografie. Deci Florin a trecut Dunărea înot, singur. Când șalupa a brăzdat Dunărea, el s-a scufundat și și-a ținut respirația până șalupa cu grăniceri înarmați a trecut. După ce a ieșit din Dunăre, s-a uitat în spate, a văzut întinderea de apă și departe, departe, România. Ce a făcut atunci, oare? Ce a simțit atunci? Nu știa dacă Ghiță e împușcat, rănit sau mort, sau viu, bătut de grăniceri cu patul puștilor din dotare. Cărat la post și bătut bine, pus să dea declarație cine e, cu cine a fost, cine a fost călăuza, cum îl cheamă, a vrut să fugă singur, de unde e, are copii, soție, cine mai știe de fugă lui. Oare ne vor aresta și pe noi pentru că știam și nu am declarat? Florin va pleca în Australia cu avionul. Cum e oare să fii într-un avion? Cum sunt norii? Cum e oare Australia? E ca în filme? Cu zgârie-nori, cu taxi-uri, cu magazine pe etaje, cu restaurant unde se mânâncă fripturi? Sorina spune că a venit un milițian la ușa ei, așa a aflat. Că l-a poftit în casă, că i-a pus întrebări. Că plângea încercând să câștige timp între întrebări și răspunsuri. Că a întrebat-o dacă știa că Ghiță pune la cale fuga din țară. Dacă l-a ajutat, cu cine a fugit, cine l-a trecut granița. Și atunci a aflat că Ghiță a fost prins chiar înainte să intre în Dunăre. Probabil a ezitat un minut până l-a văzut pe Florin că se îndepărtează înotând. Probabil a ezitat. Probabil i s-a făcut frică. Ghiță nu are aceeași constituție ca Florin. Florin e înalt și bine făcut, Ghiță e mic de înalțime. Tot timpul era discuția asta aprinsă între ei despre faptul că Ghiță nu reușește să reziste la înot așa cum poate Florin. Probabil, amintirea asta a discuțiilor l-a făcut să ezite. Un minut, câteva secunde, destul cât grănicerii să îl prindă. Poate din cauza emoției nu a auzit zgomotele făcute de apropierea grăncerilor. Ăia sunt instruiți să pășească fără să se audă. Mă întreb ce gândesc grănicerii ăia care îi prind pe amârâții care încearcă să fugă. De ce nu îi lasă să fugă? De ce nu se fac că nu îi văd? Oare ei vor să fugă? În capul lor cum sunt gândurile. Aș putea să fug. Știu să înot. Aș putea să ajung Dincolo. Aș putea să trăiesc altfel, ca-n filme. Cum vezi la filme. Aș putea să călătoresc, să am mașină, să nu îmi fie frică să spun ce gîndesc. Aș putea să nu mai trăiesc cu capul plecat. Sigur, gândesc așa grănicerii. De ce atunci îi bat pe amârăți cu patul puștii, cu bocancii, de ce îi împușcă, de ce îi omoară, de ce îi târâsc la post? De ce ai omorî un om pentru că vrea să fie liber?! 

Sorina a dormit la noi de câteva zile. Nu vrea să fie în apartamenul gol. În apartamentul ăla nici eu nu aș dori să fiu. Ne-am trezit cu toții dis-de-dimineață pentru că azi trebuie să fim la Tribunal. Îl aduce pe Ghiță la proces. Suntem în bucătărie. Sorina nu poate mânca, privește în gol. Mama a făcut nechezol, o roagă pe Sorina măcar să bea câteva guri. Ar trebui să mănânci măcar puțin. Dacă o să te vadă așa pierdută-n spațiu, mai rău îi faci! Sorina se uită parcă prin mama. Mintea ei e în altă parte. Pe stradă observ schimbarea la noi, toți. Când ne-am dus să ne luăm rămas bun de la Ghiță și Florin aveam așa o bucurie, chiar dacă combinată cu frică.  Dar era acolo speranța că ei vor scăpa, că vor fugi din România lui Ceaușescu. Credeam că vor reuși amândoi. Ne doream asta din toată inima. Mama o ține de braț pe Sorina de parcă ar ține o bolnavă și ar târî-o după noi. În tramvai stăm fiecare pe un scaun. E vară și nu e aglomerat. Orașul se derulează pe lângă tramvai. Când e vară, orașul pare mai luminos. Mă gândesc la ce vede Florin acum, în Australia. Prietenul lui a sunat la mama lui Florin, sora mamei, să îi spună că a ajuns cu bine. O să îi scrie în curând. Noi vom primi pachete cu blugi și ciocolată. Sau o să uite de noi. Australia e uriașă și el acum și-a ales un oraș mare cu zgârie-nori. Sydney. Magazinele noastre pe care le văd din tramvai sunt amărâte, nu arată ca alea din reviste, din filme. Noi nu avem reclame uriașe. 

Coborâm din tramvai. Racoarea dimineții și soarele. Suntem tăcuți. Ce am putea spune? Ce i-am putea spune Sorinei? Zilele astea, cât a stat la noi, prinderea lui Ghiță a fost întoarsă pe toate fețele. Tata a venit cu ideea să ascultăm Europa Liberă că poate se întâmplă ceva, că lucrurile se schimbă, ceva se va întâmpla și la noi în mod sigur și cine știe la ce se poate ajunge. Poate scăpăm de Ceașcă. Și dacă va fi așa, poate scapă și Ghiță. Aseară, în dormitor, printre bruiaje, la radio au zis că președintele SUA, George Bush, s-a întâlnit la Varșovia cu reprezentații opoziției, iar,azi, Bush se va află în Ungaria. Tata zicea, îi și văd fața, vezi, Sorina, vezi, o să vezi că ceva se va întîmpla și la noi! Sorina dădea din mână a lehamite. Despre România nu au fost noutăți precum Scrisoare celor șase. Au zis doar că, deși România și-a plătit datoria externă, Ceaușescu continuă să ne țină în foame. Magazinele sunt la fel de goale ca întotdeauna. Mama zice că trebuie să mergem la coadă la Comtim, în centru, că va veni mătușa de la București după carne. La București nu mai găsești nimic în magazine. E tot mai rău, nu mai găsești nimic. La noi, uneori, găsești picioare de porc, adidașii, plămâni, șlung. Multe zgârciuri. Până ronțăi pe ele îți trece și foamea. La magazinul Comtimului, din centru, sunt cozile serioase, pe câte patru sau chiar șase rânduri, acolo găsești și carne macră. Urăsc cozile de la Comtim. Acolo trebuie să ai nervii tari. Acolo vei fi călcat pe picioare. Acolo poți să te sufoci dacă se bulucesc toți spre intrare. Ne apropiem de Tribunal și mi se face frică. Nu am intrat niciodată în Tribunal. Nu știu cum arată. 

Așteptăm duba care vine de la pușcărie. Sunt și alți oameni care așteaptă ca  noi. După ce mașina îi va aduce pe deținuți, vom fugi sus la sala unde are loc procesul. Cineva spune că frontieriștii sunt aduși împreună cu hoții și cu criminalii. Oameni buni, nu se face nicio deosebire! Un bărbat foarte supărat spune asta. E furios chiar, ar spune mai multe, și-ar vărsa toată supărarea. Poate ar vorbi și de Europa liberă, de Scrisoarea celor șase. Îl văd că face eforturi să se abțină. Își strâmbă gura, își mușcă buzele, se uită în direcția de unde trebuie să apară mașina cu deținuții, dinspre Popa Șapcă, acolo e pușcăria orașului. O mașină mare gri se apropie de clădire, intrând în gang trecând pe lângă noi cu viteza redusă. Duba e mare, ciudată, gri, ferestrele sunt foarte sus și abia se zărește înăuntru. Capetele unor oameni abia se zăresc, mai mult se ghicesc. Trăsăturile nu se deosebesc prin sticla mată a geamurilor. Chipurile se lipesc de geamul mat, contururile unor ochi, nasuri lipite de sticlă, guri spunând ceva. Nu se aude nimic. Apariția asta a dubei și a chipurilor fără trăsături lipite de geamul mat mă umple de un fel de sfârșeală. Capetele alea care se agită sunt atât de stranii. Parcă vii și parcă moarte, stafii. Fantomatice. Mă uit la Sorina. Se uită hipnoitizată la gemurile cu chipuri fără trăsături, pare că încearcă să distingă ceva cunoscut. O trăsătură, ceva, orice. Mașina trece de noi și intră în curtea interioară a tribunalului. 

Nu avem voie să intrăm în curtea interioară, nici nu am putea. În curtea interioară, dincolo de gangul de intrare, sunt doi milițieni și doi soldați, înarmați. Șoferul și gardianul, ambi cu uniforme gri precum culoarea dubei, coboară din mașină și deschid ușile din spate. Soldații și milițienii sunt cu armele pregătite, pentru orice eventualitate. E o scenă de film sau e real? Tremur. Mă uita la mama. Are gura încleștată și privirea fixă. Toți cei care suntem aici sub bolta gangului ne uităm la duba din care ies deținuți rași în cap, cu cătușe, îmbrăcați în haine vărgate. Toți deținuții se uită spre grupul nostru. Sorina plânge. Recunosc chipul lui Ghiță. E slab, tras la fața, ochii-i sunt înfundați în orbite. Toți deținuții, număr rapid, sunt zece, sunt trași la față, cenușii, ochi înfundați în orbite. Mă întreb dacă toți sunt frontieriști. Ce au făcut ceilalți dacă nu sunt frontieriști. Deținuții intră în clădire escortați de milițieni și soldați. Tot grupul de oameni ne grăbim spre intrarea principală, o poartă mare. Un gang, trepte, coridoare lungi, boltite, ferestre înalte aproape până în tavan. Lumina încolăcindu-se printre crengile copacilor din curtea interioară intră prin ferestre și lasă dungi mișcătoare pe pereții coridoarelor. Nu e foarte multă lume. 

Ajungem la etajul doi. Treptele sunt lungi. Peste tot marmură. Pașii și vocile au ecou. Așteptăm pe coridor să intrăm în sală. Întâi vor intra deținuții pe ușa alăturată. Dinspre un coridor alăturat se aud bocanci călcând apăsat. Apar un milițian, ce pare a fi conducătorul deținuților, cei doi milițieni cu arme, apoi deținuții câte doi. Acum văd că și picioarele le sunt legate ca să nu poate fugi. Se târăsc cu greu, fac pași mici. Sunt legați câte doi cu cătușele la mâini. Puținii oameni care sunt pe coridor se lipesc de pereți ca să treacă deținuții, de parcă aceștia ar fi ciumați. Unii deținuți își țin ochii în pâmânt, rușinați, preocupați de felul în care se pot deplasa cu picioarele legate. Alții se uită speriați în jurul lor, căutând fețe cunoscute. Ghiță ne vede și fața i se schimonosește văzând-o pe Sorina. În spatele formației de deținuți sunt soldații cu arme. Ușa alăturată de intrarea în sală se deschide și intră cu toții, rând pe rând. După cinci minute suntem lăsați să intrăm în sală. Ne așezăm pe băncile de lemn lungi și fără spătar. Deținuți se află cu toți într-un fel de țarc. Mi se face frig, deși e vară, dar sălile înalte, bolțile, ferestrele înalte, zidurile groase, umbrele copacilor care se proiecteză tremurânde pe pereții sălii, razele soarelui înconjurând țarcul, straniu, ușa deschizîndu-se și intrând cei cei trei judecători în robele lor lungi, negre, deținuții din țarc ridicându-se în picioare, noi toți ridicîndu-ne în picioare, toate astea îmi par ireale. Sunt într-o realitate pe care nu o cunosc, nu știu să o citesc. Am văzut scena asta în filmele de la sârbi, în filmele pe la televizorul Diamant, poate nu se întâmplă, poate nu e real, poate sunt doar într-un film, alb-negru, ușor albăstriu de la ecranul pus în fața televizorului pentru o nuanță de culoare. Tabloul lui Ceaușescu e sus, deasupra judecătorilor. Aș vrea să stea strâmb, aș vrea să cadă. Să cadă cu zgomot și atunci toată lumea să se bulucească să ridice tabloul. Judecătorii, gardienii, soldații, milițenii, și atunci, în buluceala asta, noi, toată familia noastră, cu tot cu Sorina, l-am lua pe Ghiță și am pleca de aici. Familia noastră l-ar înconjura pe Ghiță și nimeni nu ar vedea hainele lui vărgate. Ar fi complicat când am ajunge în stradă pentru că noi nu avem mașină mică, noi suntem mult prea săraci să avem mașină mică, noi nu avem nici măcar telefon. Dar în stradă ajunși ne-am putea ascunde într-un gang cu Ghiță, am sta acolo până se întunecă. E complicat că e vară și se întunecă târziu, dar apoi am putea merge pe străduțe, încetișor, că Ghiță nu poate merge repede. Sau poate tata l-ar lua pe un umăr. Ghiță nu e înalt ca Florin. Și cumva am ajunge acasă. Tata, care e lăcătuș mecanic, are scule, ar putea să îi taie cu o pilă cătușele de la mâni și picioare. Am văzut în filme. E posibil. Am văzut în filmul Papillon. Se poate să evadezi, iar personajul a fugit pe mare. Noi ar trebui doar să coborâm două etaje, să străbatem orașul căutând străduțele, ocolind Piața Libertății, Piața Operei. Am lua-o pe lângă Catedrală, prin parcuri. Am ocoli Piața Maria, Piața Kuttl, am ocoli liniile tramvaielor să nu ne vadă lumea din tramvaie.  Cumva am ajunge acasă. 

Reveria mea e tăiată brusc de vocea unui judecător, iar pe Ghiță nu îl putem salva. E legat cu cătușe la mâini de alt deținut. Judecătorul are o voce guturală, serioasă, tunătoare. E în mijlocul celor trei judecători, așezați cu toții pe scaune cu spătare înalte. Judecătorul care vorbește stă chiar sub tabloul lui Ceaușescu. Vocea lui tunătoare spune ceva despre Republica Socialistă România, trecerea frauduloasă, încălcarea legii, Republica Socialistă Federeală Iugoslavia. În capul meu aud gloanțe trase când judecătorul spune ceva despre Decretul 367 din 1971 care reglementează folosirea armelor și muniției. Deci au tras cu gloanțe. Au vrut să îl împuște pe Ghiță. Ghiță nu e mort. E aici, în sală, în țarcul deținuților care stau cu toții cu capetele plecate. Oare judecătorul ăsta care vorbește dur și se uită la deținuții cu ură, așa îmi pare că se uită la ei, furios, oare el ascultă Radio Europa Liberă? Dacă aș intra în capul lui oare cum sunt gândurile lui cu adevărat? Oare el se gândește că ar putea fugi? Cu cine ascultă el Europa Liberă? Crede ca tata că ceva se va întâmpla și la noi? Având în vedere înscrisurile de la dosar reiese că inculpatul, codul de procedură penală, lipsa antecedentelor pneale, doi ani de închioare, privare de libertate pentru că inculpatul prezintă pericol social. Inculpatul va fi transferat sub pază la Penitenciarul Popa Șapcă unde își va executa pedeapsa. Avocații deținuților poartă și ei robe lungi, negre. În filme, avocații se ceartă cu judecătorul, așa am văzut, își apară clientul și uneori chiar reușesc să îl facă pe judecător să îl achite, să îi dea drumul să se întoarcă la viața lui, la familia lui. În realitatea asta cu tabloul lui Ceaușescu deasupra judecătrilor, avocatul lui Ghiță spune doar că nu are nimic de spus. Judecătorul se uită furios la Ghiță și îl întreabă dacă are ceva de spus în apărarea sa. Ras în cap, cu hainele lui vărgate, ușor aplecat, are o mână în cătușele legate de colegul de țarc care stă pe scaun, Ghiță îi răspunde judecătorului. Are glasul tremurat. Înțeleg acuza, recunosc fapta de încercare de trecere frauduloasă a frontierei. Mențin declarațiile date în fața organelor de urmărire penală. 

Unde o fi acum harta lui Ghiță, și busola? Binoclul a rămas la Ghiță sau era la Florin? Și-au împărțit lucrurile care îi ajutau la fugă. Briceag avea fiecare, și hartă, și busolă, dar aveau un singur binoclu. Au făcut rost de el greu, a fost periculos să facă rost de el, a fost scump. Le-a trebuit ceva timp să adune banii de binoclu, și banii pentru călăuză. Am pus și noi mâna pe binoclul ăla. Era prima data când vedeam un binoclu. Era militar, rusesc. Negru, scria pe el URSS, niște cifre, destul de greu, cu suport din piele neagră, lentilele erau protejate. Amândoi erau foarte mândri de binoclu, spuneau că poți vedea și când e întuneric. Că poți vedea departe. Ne-am uitat prin binoclu, pe rând. De sus de la etajul trei al apartamentului, am văzut până departe în stația de autobuz de la Turist. Am văzut și oamenii cum stăteau în stație așteptând autobuzul, am văzut și chioșcul de ziare, reviste și loz în plic, am văzut și intrarea deschisă la Turist, și abia am zărit bețivii care erau la mese. Și dacă te uitai pe stradă, vedeai și oameni mergând încolo încoace. Dacă binoclul a rămas la Ghiță, sigur l-au confiscat grănicerii. Dacă a rămas la Florin, atunci prin acel binoclu a văzut în depărtare România. Dunărea între Serbia și România, de acolo de unde Ghiță nu s-a putut uita înapoi. Florin s-a uitat prin binoclu departe cât a putut vedea, din partea sârbească. S-a îndepărtat cât a putut, iar România, la un moment dat, nu s-a mai văzut. Dar în noaptea aia când i-a preluat călăuza, poate și Ghiță s-a uitat prin binoclul. Dar el a văzut Serbia doar departe. Credea că va privi și el România îndepărtându-se, văzând-o din Serbia. 

Tăcem cu toții cei de pe băncile de lemn. Doar vocea judecătorului se aude, tabloul lui Ceaușescu e deasupra. Ceaușescu zâmbește, e mulțumit. Frontierișții au fost toți condamnați la închisoare, a fost condamnat și bărbatul în vârstă care și-a omorât soția cu toporul, a fost condamnat și bărbatul tânăr, speculantul, care a furat din gestiunea magazinului vreme de cinci ani. S-a făcut dreptate. Dar eu știu că frontieriștii nu au ce să caute acolo, în țarc. Tata ar spune acum, i-ar striga judecătorului, dacă ar avea curaj, ceva o să se întâmple și la noi. Frontieriștii au făcut ce am face fiecare. Toți am vrea să fugim. Dar nu avem curaj. L-ar aresta și pe tata. Deținuții sunt scoși din sală. Ghiță apucă se mai uite o dată în spate. Privirea unui om disperat.  

Sorina nu mai doarme la noi. S-a obișnuit cu casa ei goală. S-a obișnuit și cu Ghiță fiind la pușcărie. Mama s-a dus azi cu Sorina la pușcărie, în vizită. Eu nu am vrut să merg. Nici soră-mea, nici frate-miu. Încă nu am scăpat de visul-coșmar pe care îl tot am de atunci. Visez sala aia de judecată, judecătorul, tabloul lui Ceaușescu, deținuții în zeghe. Și de fiecare dată, judecătorul se uită la un moment dat în sală la familia noastră stând înșirată pe banci, aliniați, tăcuți, speriați, și urlă la noi. Voi ați știut! Veți fi arestați! La pușcărie! Ați înșelat Republica Socialistă România! În visul-coșmar, tata se ridică în picioare. Tovărășe judecător, copiii mei sunt minori! Mama plânge. Judecătorul strigă în continuare. În numele legii, în numele tovarărășului Nicolae Ceașescu, Conducătorului nostru suprem, vă condamn la închisoare. Zece ani! Și apoi se uită la milițienii  și soldații cu puști făcându-le semn să ne aresteze. Un soldat aduce haine vărgate să ne îmbrăcăm cu ele. Eu plâng în hohote. Îmi bate inima. Simt cum îmi bubuie inima în piept și in urechi. Nu mai pot respira. Mă uit la tabloul de pe perete al lui Ceaușescu. Vreau să cadă tabloul! Mă rog să cadă tabloul! Și mă trezesc după acest vis plângând. Uneori, visul ăsta se compune altfel, dar de fiecare dată judecătorul decide să fim arestați, iar tabloul lui Nicolae Ceaușescu nu cade de pe perete. Ceaușescu continuă să zâmbească în ciuda coșmarului. 

Mama ne povestește cum a fost vizita la pușcărie în timp ce tata caută postul Europa Liberă. Tata spune că lumea a început să vorbească la lucru despre ce se aude la radio. Cu frică, dar se vorbește. Oamenii nu mai suportă tăcerea. Mama spune că Sorina i-a povestit că secretarul de Partid de la fabrică a chemat-o în birou să o întrebe de Ghiță și că tonul lui era altfel decât prima oară când a chemat-o, imediat chiar după fugă și arestare. Sorinei i-a fost frică să fie sinceră cu el, nu poți să ai încredere în oamenii de Partid, sunt unși cu toate alifiile, n-au mama, n-au tată. Curios, expresia asta o aud tot timpul, așa urlă și Lipitoarea, secretarul de partid pe școală, proful de Geogra. Eu n-am mamă, n-am tată! Vă belesc pe toți! Secretarul de partid i-a spus Sorinei că sigur nu o să apuce să facă toată pedeapsa. Mama zice că Sorinei i s-a părut misterios tonul lui, de parcă ar fi vrut să îi spună că va scăpa Ghiță. La sfârșitul întâlnirii i-ar fi spus că lasă, poate o să-ți vezi soțu` mai repede acasă! Tata a prins postul de radio. Se pierde și iar se aude. Bruiajul, deși ne enervează, este dovada că securiștilor le e frică să nu afle românii că ceva se întâmplă în Blocul comunist. Noi suntem în Blocul Comunist. Între noi și Lumea liberă se află Cortina de Fier. Această expresie mă face întotdeauna să îmi imaginez o cortină uriașă de fier între noi și Dincolo, între noi și Lumea liberă. În ciuda bruiajului, ne-am antrenat auzul astfel că, uneori, reușești să prinzi jumătate din cuvânt și înțelegi pe dată ce cuvânt este, ce a vrut să comunice crainicul. 13.000 de turiști est-germani din Ungaria au trecut în Austria pentru că Republica Ungaria a ridicat restricțiile de frontieră la graniță cu Austria. Ce înseamnă asta? Mă uit la tata și la mama. Amândoi fac ochii mari. Cum au trecut? Toți  cei 13.000? Valuri de oameni trecând granița. Tata zice că est-germanii s-au dus în Ungaria, ca turiști, și apoi au plecat legal trecând prin vamă pentru că știau că restricțiile de circulație erau ridicate. Asta înseamnă, spune mama, că totul s-a făcut după un plan. Sigur există un plan! Deja s-au întâmplat atâtea anul ăsta la Europa Liberă, dincolo de Europa Liberă, în Blocul comunist. La noi la televizor nu se spune nimic. Nimic despre ce s-a întâmplat anul ăsta în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania de Est. Trebuie să fim și noi în planul ăsta! Zice mama și ochii îi strălucesc. Ne uităm cu toții cu speranță la micul nostru aparat de radio din care se aude vocea și bruiajul și eu întreb când o să întâmple și la noi ceva? Mama și tata se uită la mine și dau din umeri. De ce nu iese nimeni în stradă, întreb eu. Tata zice pentru că românii sunt fricoși, așteaptă să explodeze mămăliga. De ce nu ieșiți voi în stradă? Mama pufnește pe nas și se uită la mine îngrozită. Ai înnebunit? Nu ne permitem un astfel de curaj! E sinucigaș! Eu insist și întreb de ce se poate în Polonia, în Ungaria. Tata spune, parcă rușinat, pentru că ei sunt altfel. Noi am fost tot timpul cu capul plecat. De ce am fost tot timpul cu capul plecat? Pentru că așa suntem noi. Când cu unii, când cu alții. Suntem prea mici, aici, la noi. Prea mici. Ne strivesc toți!  Simt că vreau să scot mai mult de la ei. Sunt furioasă pe ei. Și ungurii și polonezii sunt mici. Nu sunt America! Taci, zice tata, taci, s-ascultăm ce mai zice. Sunt supărată. Mâine e 23 august și suntem obligați să mergem la miting. Tata va merge cu fabrica, mama va merge cu colegele ei de la lucru. Mă uit la noi. Acum ascultăm postul de radio interzis și mâine vom ieși la defilare pe bulverdul care legată Centrul de Gara de Nord, trecând pe lângă tribuna oficială a Partidului Comunist Român, acolo unde vor fi toți de la Partid și de la Securitate. Se zvonește că s-ar putea să vină și Ceaușescu. Cine lipsește de la miting va avea nota scăzută la purtare. Tata și mama ar putea rămâne fără jumătate de leafă dacă lipsesc de la manifestație. Nu mai vreau să ascult nimic, ies din dormitor lăsându-i pe tata și pe mama uitându-se după mine și neînțelegând supărarea mea. Dar în privirea mamei văd că ea, totuși, înțelege și se rușinează. Pentru că ei nu au curaj. Și mama știe că așa cred eu despre ei. Tata zice către mama las-o. Închid ușa după mine, iar vocea crainicului și bruiajul se pierd, rămân acolo în cameră. Dincolo de ușa închisă. 

(fragment de roman)