În romanul lui Milorad Pavić, Ultima iubire la Țarigrad, o iscusită ghicitoare care putea citi în lacrimile oamenilor visele lor și se pricepea să tragă cu ochiul "în bucata de timp a altora", se trezește peste noapte fără casă, într-o grădină minunată plină de trandafiri albi și roșii, de chiparoase și de floarea soarelui, de liliac și palmieri, de tot felul de cununi și bolți de frunze și ierburi. Lucrul cel mai uimitor este că în această grădină vrăjită cărțile ei de ghicit învață să vorbească limba plantelor, unde stau scrise – după cum ne spune povestitorul – destinele muritorilor.

Mi-am amintit de acest straniu pasaj din cartea lui Pavić zilele trecute, după ce am terminat de citit romanul lui Holly Ringland, Florile pierdute ale lui Alice Hart. Deși, la prima vedere, cartea prozatoarei australiene nu are prea multe în comun cu genul de fantastic balcan-peninsular din Îndreptarul de ghicit al lui Pavić, totuși – văzută prin ochii  lui Alice, fetița de nouă ani, care este personajul principal al romanului – lumea de la Thornfield, ferma de flori autohtone a bunicii, nu e lipsită de mister. Același limbaj miraculos, vrăjit al plantelor, tradus – grație unui dicționar anume ticluit – în limba oamenilor, ajută la vindecarea rănilor adânci ale sufletului. Treptat multe dintre enigmele de la Thornfield se dovedesc însă lesne de dezlegat – chiar fără ajutorul unui dicționar miraculos – pentru că au de-a face, în fond, cu suferința, violența, trădarea sau vinovăția omenească și mai puțin cu acțiunea inexplicabilă a forțelor supranaturale.

Nu poate fi tăgăduit faptul că Holly Ringland știe să ticluiască o poveste, să hrănească suspansul și să aleagă perspective neașteptate și trucuri incusite, menite să mențină treaz interesul cititorului. De când am răsfoit cartea, în librărie, mi-au stârnit curiozitatea titlurile și subtitlurile capitolelor – numele plantei este urmat de o succintă descriere și de reprezentarea ei grafică (ilustrațiile, aparținând lui Hazel Lam, au fost păstrate în ediția românească):

"Mentă vărgată – semnificație: dragoste neîmpărtășită; Prostanthera stratiflora/ Australia Centrală. Crește pe pante stâncoase sau pe teren pietros. Are frunze înguste și tari, cu miros puternic de mentă. Floarea are formă de clopot cu dungi violet pe interior și puncte galbene înspre partea de jos. Nu trebuie mâncată pentru că poate produce insomnie și uneori vise foarte intense."

Alura aceasta de enciclopedie botanică mi se pare una dintre găselnițele ingenioase ale autoarei, la fel ca intertextualitatea subtilă, sesizabilă de la bun început, cu Alice în Țara Minunilor. Nu printr-o vizuină de iepure pătrunde însă Alice cea din romanul  contemporan în grădina minunată de la Thornfield, ci adusă cu mașina de la spital de către bunica June, singura rudă mai apropiată ce-i rămăsese după tragedia care avusese loc în familia ei. Traumatizată de ceea ce i se întâmplase, Alice se cufundă în muțenie, ca sirena cea mică din povestea lui Andersen, sau ca Eliza, sora celor unsprezece lebede. Tragedia lasă urme adânci, iar plantelor le revine misiunea să le vindece. La început, mai degrabă uimită, decât încântată, copila descoperă priveliștea ce i se deschide – ca într-un vis  – de la fereastra camerei sale din turn: cât vedeai cu ochii șiruri nenumărate de tufe și de flori. Apoi simte aerul înmiresmat, nenumăratele mirosuri: pământul reavăn, frunzele de eucalipt, bălegarul umed și peste toate parfumul inconfundabil al trandafirilor, pentru ca mai apoi să zărească și ciudata adunare de "grădinărese" (numite, generic, Flori) care o uluiesc nu mai puțin decât dacă ar fi fost cărți de joc transformate în grădinari.        

Construcția romanului – în special în prima jumătate, care este, de departe, și cea mai reușită – ne trimite cu gândul la scenariul din basme unde – de foarte multe ori – un eveniment oarecare îl scoate pe "erou" din universul său familiar și îl obligă să înfrunte o lume necunoscută. Alice Hart se află în această postură, fiind la fel de vulnerabilă ca soldatul de plumb, ca Degețica, fetița cu chibrituri sau sirena cea mică. Pe bunica June o frapează de la prima ochire asemănarea cu Agnes, nora sa, și  fragilitatea, aspectul de făptură vulnerabilă pe care le moștenise de la aceasta – "păr rebel, gene bogate, buze pline și ochi mari, plini de curiozitate și de dorințe."  

Prin comparație, cea de-a doua jumătate a cărții este mult mai previzibilă și mai lipsită de autenticitate, dar – în pofida prezenței unor clișee – autoarea își confirmă și de astă dată iscusința când vine vorba de dozarea efectelor sau de întreținerea suspansului. Personal, m-a deranjat faptul că, spre final, se vede destul de limpede că Holly Ringland își construiește discursul după rețete deprinse la lecțiile de creative writing – chiar dacă majoritatea însușite magistral – și că își asumă, transparent și militant, câteva obiective precise, de la promovarea florilor autohtone și atracțiilor turistice australiene, până la lupta împotriva violenței domestice. De altfel la sfârșitul cărții descoperim un număr unic de contact, valabil în România – 0800 500 333 – la care pot fi semnalate situații de violență domestică, trafic de persoane, discriminare de gen sau discriminare multiplă.  Lăudabile, în fond, asemenea inițiative amintesc de nevoile presante, cotidiene, de actualitate, dar fac să se diminueze pe parcurs, tocmai ceea ce reușise să ne cucerească la început – gratuitatea, insolitul, manipularea subtilă, ingenioasă a intertextului etc. Toate acestea lăsau cititorului impresia că explorează o altă țară a minunilor, un tărâm al florilor, vrăjit, înmiresmat unde totul aduce a ritual și a magie, departe de lumea dezlănțuită.

Una peste alta, Florile pierdute ale lui Alice Hart este, incontestabil, o carte ce se citește pe nerăsuflate, un roman ca un veritabil paneretto d’insalatella, în măsură să satisfacă gusturile unor categorii felurite de cititori. În bună măsură acest lucru se datorează împrejurării că pune laolaltă ingrediente atât de diferite, asezonate cu condimentele potrivite și dozate după rețete de succes.   

Holly Ringland, Florile pierdute ale lui Alice Hart, trad. din engleză și note de Sînziana Dragoș, București, Humanitas, 2020