În 2008, Mathias Énard (căruia i-a dispărut accentul în versiunea românească a volumelor sale) a publicat un roman de 500 de pagini, Zone, scris dintr-o singură frază, iar în 2015 a câștigat Goncourt-ul cu volumul Busola. În prezent predă la Barcelona.

Dorința nu e roman, nu e nuvelă, nu e povestire, eu spun că e un fel de suflu sau val cald plin de muzică. Chiar prima pagină prefigurează întreg subiectul: simplu, cel mai simplu, o poveste de dragoste, doi bărbați și o femeie, și consecințele ei. Este o poveste a simțurilor, a imaginilor și a culorilor. După prima citire, te încrunți și zici: ce-a fost asta? Sau: gata? Sau: asta-i tot? Dar dacă îi dai o nouă șansă, îți dă și ea.

Ne place când suntem lăsați să întrezărim detalii dintr-o lume pe care n-o cunoaștem: aici, nu este doar Veneția (văzută de Antonio și percepută de Amerigo), este și lumea atelierului de gravură, cu site, coli de hârtie, pupitre, plăci de cupru, lupe, poansoane, sticle, prese și șevalete, dar și a căminului (Ospedale) în care trăiesc cei abandonați de mici.

Este o odă adusă Veneției, iar Mathias Énard e generos și ne arată tot ce-a aflat el despre oraș și cum și l-a imaginat în trecut, la 1750. E de ajuns scena de deschidere, în care Amerigo apare cu o fată tânără, Camilla, la atelierul de gravură unde Antonio este ucenic, ca să ne dăm seama de ce va urma. Nu este o înfruntare între doi rivali, este o luptă absurdă, în care câștigătorul nu are niciun merit, trofeul (femeia) îi este acordat chiar de adversar. 

Povestea lui Amerigo este foarte blurată și ocolită și amânată, înțelegem destul de târziu că percepe realitatea fără a putea vedea. Prin prisma lui ne este prezentat și căminul (Ospedale) în care trăiesc el, Camilla și alte fete, dintre care majoritatea devin cântărețe, instrumentiste, profesoare, stele ale muzicii venețiene:

"culoare lungi, pline de miros de cărbune, de ceară, de lumânări abia stinse, de tămâie și de miasma lagunei de dincolo de ferestre – mirosul apei, rece, sărat și vegetal, se împreuna cu valuri de note muzicale, arpegii, game, melodii emise de toate instrumentele posibile sau aproape toate".

Lui Énard îi place să sară de la un spațiu la altul, să ne îmbibe cu toate mirosurile. După cămin, este rândul atelierului. Ne este oferită o lecție prin care să cunoaștem toate procesele de gravură, pe care fie le luăm ca pe o rutină împovărătoare, fie ca pe un exercițiu de măiestrie pentru a ajunge la o operă artistică:

"manevra presa, apoi scotea din ea foaia proaspăt acoperită de cerneală și o punea cu atenție pe uscător, cerneluia din nou placa, o presa, întorcea roata și separa, cu un zgomot ușor de aspirație sau de rupere, hârtia de metal și verifica dacă imprimarea era satisfăcătoare, fluierând în tot acest timp o arie la modă."

Este ianuarie și tânărul Antonio vrea să găsească un sens, ceva frumos la care să se gândească și doar Camilla poate "să aducă puțină căldură iernii". Deși dă impresia unui băiat timid și inocent, foamea și dorința lui cresc sunt tot mai puternice, așa că el nu stă pe gânduri și fuge (cât se poate fugi cu o gondolă în Veneția) la Ospedale să o asculte pe fată cântând.

Instrumentul Camillei este ales special: viola d’amore – numai denumirea și te face să visezi, să-ți imaginezi tot felul de lucruri. Aici Énard încearcă să ne dea o explicație a originii violei d’amore, dar, de fapt, totul este incert. Venețienii cred că vine de la viola maură, iar Camilla are teoria ei:

"era numită așa pentru vocea ei atât de suavă, pentru sunetul atât de dulce, că putea să te facă să te îndrăgostești nebunește, într-o clipită, de oricine cânta la instrument".

Poate că ideea ei n-are nimic de-a face cu realitatea, instrumentele își capătă numele după alte criterii, dar ce alege tânăra să creadă ne arată natura ei înclinată spre romantism. Melodia se propagă prin toate coridoarele și mai departe, se reflectă în apă și răsună până la Palatul Dogilor.

Pasiunea pentru un instrument (vioară) și stăpânirea lui la perfecție de către o femeie îmi amintește fără să vreau de eroina lui Ian McEwan din Pe plaja Chesil, Florence. Dar îngemănarea nu merge prea departe, pentru că, totuși, Camilla nu e chiar un personaj puternic conturat, fiind un instrument pentru ca scriitorul să vorbească despre Veneția, despre muzică, gravură și dragoste.

Unele cărți – ca Dorința – au ceva, nu magic, sună prea banal și neclar, dar te trezești că citești, sunt lucruri simple, pricepi, poate chiar se repetă un pic, și deodată simți că se ridică un fel de ceață de pe rânduri și ajungi să înțelegi mai mult decât ce ar însemna cuvintele și frazele ordonate frumos, unele după altele. 

Duetul Camilla-Amerigo (viola d’amore și viola da gamba) este, de fapt, un act erotic, iar cei doi pun în muzică toată pasiunea și fantezia:

"Viola d’amore are o umbră în voce, un văl de o finețe unică, pe care Amerigo îl simțea răspândindu-i-se ușor, aproape lichid, în mâini, pe ceafă, pe față, în pântec, iar această tafta rotitoare era textura pielii Camillei, mătasea buzelor ei, mângâierea degetelor ei, pe care el nu avea s-o simtă nicicând altfel decât prin sunetul violei".

Mai apare un personaj, încet-încet, ca și cum ar da ușor o draperie la o parte și s-ar descoperi: Maestrul lui Antonio, care are rolul de a ne prezenta alte cotloane ale orașului, unde se caută doar plăceri: jocuri de cărți și femei. 

Deși Dorința este în sine o poveste de dragoste, majoritatea capitolelor încep cu câte o fațetă a Veneției:

"e o vrăjitoare minunată, o otravă dulce, un flaut mortal, patria minciunilor și a comerțului, a stafidelor din Corfu, a mătăsurilor, a pieței Rialto, a corăbiilor care pot fi văzute descărcând pe Riva, a palatelor și a bogățiilor, a mirodeniilor, a soldaților, a teritoriilor îndepărtate, a intrigilor, a plânsetelor".

Maestrul crede că știe cel mai bine ce înseamnă orașul și întreaga carte e o încercare de a da niște lucruri știute la o parte și de a capta o esență care scapă, de fapt, tuturor. Deși pare un personaj superficial, înclinat exclusiv spre plăcere, Maestrul e cel care ne arată după ce tânjește sufletul fiecăruia, fie că are curajul s-o recunoască sau nu: "frivolitatea jocurilor carnavalești era ceea ce îl tulbura pe Maestru – absența unei iubiri reale și puternice".

Antonio ajunge dintr-o (aparentă) confuzie în loja secretă din Ospedale, o ascultă pe Camilla cântând și experimentează primele dorințe:

"sentimentul de putere pe care îl trăia, forța intimității furate și, mai presus de toate, nețărmurita frumusețe a Camillei aveau sa-l transforme pentru totdeauna".

Acum, să spun? Să nu spun? Ar fi elegant să n-o fac, deci o să mă avânt: mi se pare că i s-a făcut o nedreptate cărții prin neexplicarea multor termeni. Există o suită de cuvinte frumoase, melodioase, care mângâie și de care te atașezi, chiar dacă n-ai chef să le cauți singur în dicționare și deci habar n-ai ce vor să zică, doar le intuiești sensul, cum se zice. Ar cam fi fost, deci, nevoie de niște note de subsol care să ne explice (nouă, celor necunoscători, evident) ce înseamnă sottoportego, zanni, galani, traghetto, mezzo-tinto, intaghioul, campiello, bauta, fondachi.

Fiecare personaj își face treaba și reușește să mai potrivească o piesă în puzzle-ul orașului, iar Amerigo este cel care ține ultima piesă, dar, înainte de-a o lăsa să cadă în locul potrivit, ne mai poartă o dată prin trăsăturile orașului:

"Veneția lui Amerigo înseamnă melodia seacă ce reverberează din parchetul azilului, parfumul algelor moarte de pe canal, vântul de primăvară de la San Marco, țipetele marinarilor, cântecele brutarilor care umplu ferestrele de mirosul pâinii, tămâia slujbei, ceara, miasmele de vin ale petrecăreților de după un banchet, zgomotul făcut de acqua alta în noiembrie, aroma ei de stropi și scufundare, sunetul, gustul limbii, venețiana amuzantă și lejeră".