Pe ecranul telelefonului îi apăru brusc o petunie uriașă, vibrantă, o petunie nerușinată de-a Georgiei O'Keffee. Preferata ei. Era screen-ul căutat îndelung în appstore după ce ajunsă într-o excursie, în studenție, la Santa Fe, descoperise o colecție botanică uluitoare, în muzeul dedicat acestei pictorițe de care nu auzise până atunci. Cum și în ce fel asociase aceea imagine cu ea, sensibilitatea ei poetică putea da răspuns. Telefonul acesta okeffean era conexiunea ei cu lumea, era de cele mai multe ori busoala ei de orientare în spațiu, era companionul singurătății și o ancoră cu care se aloca la realitate. Altfel spus era vital, și tocmai acum, când petunia înflorise, a pâlpâit scurt și s-a stins. Butoanele nu răspundeau la nici un stress tactil și totul se blură în mintea și în privirea ei. Tocmai ce-l încărcase, era confuză. S-a gândit că îi venise ceasul (tehnologic),  deși avea garanție încă 6 luni. Oare noi am putea avea garanție măcar pe o perioada  de viață? Ideea morții îi provoca stări inedite și îi instală un ușor tremur pe limbă. Fiorul o fulgui ca un orgasm abia iscat de un sărut fin aplicat în cel mai sensibil și infam corpus al trupului ei.

Ce putea fi mai erotic decât o eroică moarte? Sau ce putea fi mai eroic decât o moarte erotică ? Ha !

Zâmbi cu panica instalată în vârful sternului. Ah..anatomia! 

Abigal era toată un zâmbet și-o floare. O floare gigantisimă de 1,85 și un trup de-a dreptul dreptunghiular pe care se rezema un cap romboidal o figură geometrică, de parcă Euclid i-ar fi fost tată. Era stresată de ceva, un ceva imaterial de parcă lipsea de la un apel la ora fixă. 

Nu ajungea nicăieri la timp, orice ar fi făcut, alerga într-o buclă temporală, o gumă elastică de tip Möbius. Uneori se mai  izbea  de prezent ca o limbă de pendul. Ea scria. Cum ajunsese în Chatham habar n-avea. Obosise puternic în ultimele săptămâni încât drumul din City și până la destinație îl dormise cu așa plăcere încât cele 2 ore fuseseră comprimate brusc în cateva minute.

Gara era modestă și înconjurată de o mulțime de plante cu frunze mari, ce colorau în verdele lui Douanie Roussou clădirea principală. 

Cineva, un invizibil o îndrumă în direcția stației de taxi ca să ajungă la casa scriitorilor. Cu o voce stranie ca și înfățișarea lui de beduin, șoferul o lăsase, după nici 5 minute de condus, în fața unei redacții de ziar din orășelul de care nu auzise în viața ei. Buimacă a  coborât pe pământ din înaltul din care privea uneori, lăsând de înțeles că nimic nu-i este de folos în trecerea ei prin această lume pământeană.

Idealismul ei se refecta în înfățișarea ușor extravagantă, din mișcările parcă scoase din filmele anilor 30 și mai ales prin zâmbetul ce i se deschidea pe față, ca o inflorescență sub raze de soare. Prin fereastra colată clasic, cu numelui ziarului, zări o foșgăială ca în Gara Centrală. Mulți oameni, într-o agitație brawoniană, gesticulau, se vedeau manșete și șepcuțe clasice de zețari. Întinse mâna și atinse mânerul ușii. O izbi o aromă atât de cunoscută și plăcută încât nu putu să-și rețină un geamăt frivol. Imaginația ei se prăbuși sleită de ceea ce descoperi doar la o simplă scanare a încăperii uriașe, deși nu așa s-ar fi văzut din exterior. Aproape că nu desluși ultimul rând de birouri toate animate de o mulțime de furnicuțe harnice în haine umane. Pereții înalți îmbrăcați în tapet de mătase cu o simbolistică barocă, înăbușeau orice stridență. Cromatic totul era în nuanța grej. În platitudinea aceea respirația oamenilor părea un sunet cosmic. Brusc,  registrul sonor se schimbă și cel puțin 50 de scribi moderni începură să clănțăne tastele unor gigantice mașini de scris, adevărate ghilotine ce torturau suluri de hârtie, de lungimi kilometrice. 

Literele aproape străpungeau textura fină a hârtiei, trecută ca printr-un perforator devenind o veche cartelă artefact. 

Oare literele puteau fi biți, în calea lor spre devenirea digitală ? Abigail se gândi la postumanism și la ce entitate ar putea stăpâni ca o putere digitală pămânul și limbajul, viața terestră și până la ultimele insecte. În același timp un șir de furnici desenau pe conturul acoladei din tapet, o mișcare de unduire ca o formă a patosului din scrierile lui Aby Warburg.

 Și tot două  șiruri lungi erau birouri la care doamne cu ținute foarte elegante citeau prin lentilele ochelarilor-pisică și prin rotocoalele din fumul țigărilor like strike, posibile manuscrise. Un semnal sonor opri brusc tot angrenajul imens, iar oamenii păreau să se volatilizeze în imaginea mecanismelor.

Se apropie de primul rând de stații de lucru. Erau de-a dreptul spațiale. O pală de aer ca o dronă invizibilă o urmări atent aprope atingându-i creștetul. Inima îi zvâcni în ritmul unor mici ciocănituri aproape sesisabile ale unui perpetum mobile ce strălucea pe primul birou. Bilele erau aurii și sunetul ciocnirii lor se înfunda în liniștea imensă ca o împușcătură într-o pernă. Spațiul și timpul se topeau și înghițeau ființele ce le populau. După ce-și drese vocea, tușind ușor spuse scurt un bună ziua.

Cât de bună era ziua aceea era o provocare ce avea să-i dea ceva de gândit.

− Nu vă supărați, caut o rezidență literară, aveți idee unde ar trebui să mă adresez.

− Ah… sunteți scriitoare ? 

Replica o invada ca un șuvoi de serotonină. 

Abia șoptit,  Abigal mărturisi: 

− Da … adică în devenire.

Pe deasupra ochelarilor, doamna o măsură cu o riglă imaginară și conchise ...

− Sediul rezidenței se afla la 10 km distanța în direcția sud vest, dar abia mâine puteți merge.

− Poate doriți între timp să vizitați orașul nostru plin de artă și literatură. Zâmbindu-i ușor îi întinse un pliant aproape decolorat cu un titlu mare: Chatham - nu rata, O Nouă Lume!  Se destinse. Îi mulțumi iar doamna aceea îi îndensă în palmă o bomboană de ciocolată, cum primesc copiii de Haloween.

În urma ei, ușa se închise cu același clopoțel de la intrare. Aroma de cerneluri dispăru brusc, de parcă nu ar fi existat, și depărtându-se, clădirea redacției ziarului se dizolvă, blurată, sub o arcada înaltă ca vârful unui castel. 

Oare am visat ..? obișnuită cu neobișnuitul Abigail  se cutremură de locul acela bizar. Voia cu ardoare să mănânce un covrig așa se trata de migrene, la donk donut, medicament, terapie și extaz. Era târziu și se hotărî să înnopteze într-un  hotel, a cărui reclamă o descoperise pe pliantul primit. Îl reperă imediat pe strada principală, era singurul, de altfel. 

Vechi, prafuit, cu un recepționer vetust, ferestre mătuite de timp, o atmosferă cețoasă în care doar mobila minunată pe care nu se sfii să o mângâie, o impresionă plăcut. Completă în registru și abia atunci realiză și o bufni râsul… plecase de acasă cu două zile mai devreme decât data la care fusese acceptată la aplicația trimisă. Of, se întristă preț de-o clipire și apoi își zise că poate așa trebuia să se întâmple. Era o ființă a hazardului. Se născuse  dintr-o joacă, și incredibila ei apariție pe lume dintr-o mamă virgină, de numai paisprezece ani, stârnise o adevărată isterie în cartier. Toată lumea comenta biblica naștere deși toți aflaseră de joaca de-a mama și de-a tata a tinerei copile cu un veteran în cărucior, a cărui minte rămăsese pe undeva prin Vietnam.

Abigail trăia din poezie, da, poate părea aiurea, dar reușea, o lectură, un curs, și mai ales blog-ul ei de sfaturi și scrisori de dragoste în versuri.

De fapt de la scrisori începuse poezia. George un fost coleg de universitate îi adusese într-o zi acasă un specimen de om, cum nu mai întâlnise. Era neamț și nu vorbea. Dar iubea. Și era îndrăgostit până peste cap, un cap mare, de altfel, de o tânără chelneriță emigrantă, care nu dădea semene că l-ar plăcea. La prima vedere neamțul o impresionă neplăcut. Era grotesc, cu un facies lombrozian, de la care nu-ți puteai lua ochii ușor. Chelnerița, în schimb, o frumusețe exotică, cu o familie numeroasă și colorată la propriu, familie iubitoare de tradiții, în stare de orice pentru tânăra lor rudă. Un adevărat gentleman, neamțul o copleșise cu daruri și flori și, oarecum impresionată, ea îi povestise cum fusese cucerită bunica ei cu scrisori de dragoste. Așa ajunsese Abigail să scrie prima scrisoare de dragoste la comandă, pentru care încasă cincizeci de dolari, și nu-i veni să creadă. Și tot așa la o săptămână-două, se trezea cu îndrăgostitul la ușă. Scrisorile curgeau și Abigail era fericită, dar după câteva luni bune, neamțul începu să-i aducă ei, ba o cutie cu bomboane de ciocolată, ba o sticlă de băutură fină, și felul ei zgomotos și vesel de a-ș arăta bucuria chiar îi smulse neamțului câteva mormăieli. Devenise o prezență în viața ei și weekend-urile erau destinate scrisorilor în versuri. Chestia asta ținu cam un an și jumătate, până într-o zi când se întâlnise întâmplător cu George și din vorbă în vorbă află că fata aia se măritase cam de jumătate de an cu un albanez emigrant și el ospătar în același restaurant. Se obișnuise cu cumpărătorul de scrisori dar și mai mult cu banii pe care îi încasa. Banii îi dădeau o relaxare, iar scrisul era un exercițiu folositor. Cu toate acestea se hotărî să renunțe chiar dacă neamțul plânsese două zile la ușa ei și chiar îi strigase numele de câteva ori.

− Abigail, dar te ador … ești ființa care mă hrănește cu viață.

− Upss …. ai devenit poet?

− Nu pot trăi fără să te văd și fără să-ți citesc scrisorile…

−Pai nu ți le scriu ție, honey, …sunt pentru o femeie…

−Pot fi eu femeia ta ! numai scrie-mi …ca până acum. Și îngenunche…

− Oh, doamne, nu pot să cred ! … pământul asta se învârte de prea mult timp, unii au amețit și au luat-o razna

− Hai, valea, că încurci trecerea! Dar când spuse asta, neamțul era deja întins pe burtă în fața ușii.

Abigail păși peste el, hotărâtă să termine circul și zgomotul.

−Abigail, mă voi sinucide aici la ușa ta. Voi lăsa semne să nu mă uiți. Cu vocea guturală neamțul își continuă actul teatral.

− Uite! - scoase cu o mișcare scurtă un cuțitaș din buzunar, rapid își crestă buricul degetului mare și cu câteva picături de sânge îi scrise numele pe perete.

Puțin speriata Abigal marșă cu vocea deja gâtuită:

− Ok. dacă îți place ușa mea, fă ce vrei,  dar vei plăti pentru asta.

 Administratorului nostru nu-i place deloc mizeria. Nu apucă să termine că nebunul își tăie lobul urechii stângi și după ce urlă printre lacrimi și sânge apucă să strige:

− Ești o artistă! mă sacrific ca Van Gogh, uite las bucăți din mine dacă mă gonești …

Abigail  avu putere să apese butonul de urgență apoi, se îndreptă spre bărbatul care se chircise pe preșul de la ușa ei ca un câine proaspăt mușcat de o haită. 

Înduioșată se aplecă spre el.

-Hei, tu chiar mă iubești? Nu înțeleg ce faci și ce vrei de la mine sau ești un obsedat?

– Sunt un obsedat, Abigal, recunosc, ești obsesia mea. Nu știu ce înseamnă să iubesc... ! 

Mărturisirea îi fu întreruptă de un puternic zgomot metalic. Ușa liftului explodă și apăru doorman-ul, un uriaș cu pachetele de mușchi la purtător, care se repezi la Abigail, și începu să o controleze cu elan aproape trântind-o de perete. Neamțul se ridică brusc și se aruncă ca un nebun în spatele portarului lat cât o saltea, acesta se răsuci și din mișcare îl prinse de urechea tăiată.Țipătul straniu al neamțului aproape că percută pereții holului. Malacul îl trânti la pământ cu o mișcare de judo și abia atunci realiză că e plin de sânge.

−Doamnă, sunteți bine, El e atacatorul?

−Aha, i-ați tăiat urechea, bine i-ați făcut și cu o repeziciune văzută doar în filmele cu karate, înfășcă cuțitașul, îi apucă lobul teafăr și hârști îl tăie și pe acela. Ce-i drept o tăietură fină bine realizată, din care sângele țâșni cu o mică întârziere, semn că tipul știa meserie.

Scena se termină la spital și la tribunal, cu avocați, Abigal cu  protecție și neamțul cu o interdicție de 500 m pentru viața ei. Câștigă și ceva bani pentru daune morale, că neamțul avea de unde. Așa se încheiase povestea scrisorilor săptămânale și a rentei, de asemeni.

Banii ca banii, dar ea avea un plan cu viața ei și nu putea fi oprită. Se alesese în schimb cu dependența de scris și așa reuși să-și publice prima ei carte de versuri, dar și cu blog-ul care îi aducea din când  în când, clienți.

Dar, camera de treizeci de dolari pe noapte îi cam dădea peste cap bugetul. Rezidența pe care o obținuse era o gură de aer pentru ea, o lună fără să plătească nimic, era un vis. Se nimerise bine, trebuia să se mute din casa în care stătuse șase luni cu o chirie derizorie. Își lăsase cutiile cu lucruri la prietena ei cea mai bună Bea, o prozatoare cu câteva cărți publicate, care o iubea ca pe fiica ei. Tocmai bine, va avea timp să-și caute altă cameră, de preferat singură, pentru  că ultima oară colega ei de cameră, după câteva luni, începu să se creadă bărbat iar situația deveni critică atunci când tipa începu să dezvolte un comportament deviant. Se credea soțul ei și nimic nu o făcu să-și schimbe ideea. Nu mai avea job și toată ziua aștepta să -i pună masa, să-i spele hainele iar seara devenea cea mai interesantă parte a zile, când nu pleca din cameră, decât dacă Abigail nu-i accepta scuzele ca e obosit/obosită și incapabil să facă sex. Așa că și aici intervenise  salvator-rezidența.

Își aminti de studenție și de zilele grele, în care credea că nu va razbate nicicând prin hățișul lumilor literare, când trăia la subsolul subzistenței, mâncând doar la diner-ul unde strângea și spăla vasele, iar în zilele libere, din zorii zilei scria și recita ore în șir, mirosind un burger din când în când, înghițind guri mici de apă, pentru ca la ora 5 fix să-l înfulece dintr-o înghițitură ce avea să o țină sătulă până a doua zi la prânz.

Hrana ei era speranța. Speranța era poezia ei. Când primise răspunsul de la editură că i-a fost publicată cartea, o zi întreagă a stat nemișcată în vârful patului, privind tavanul coșcovit, ca pe un cer. La o saptămână de bucurie a făcut și un mic preinfarct, salvată de clopoțelul de la ușă care anunța sosirea unui colet cu cărți. Curierul apelase 911 și paramedicii abia reușiră să o resusciteze nu atât din pricina medicală, ci din a încleștării cu care-și ținea  cartea, strâns la piept, și  nu-i lăsa să-i pună defibrilatorul.

Scrisul era salvarea ei și la propriu și la figurat.

Recepționerul o privi pe sub gene și îi oferi o camera de 15 dolari, o cameră comună, anunțând-o că deja cineva doarme. Apoi o invită din partea casei la barul hotelului să-i ofere o băutură,  că  doar ce își terminase tura. Nu zise nu, o băutură și mai ales gratis e binevenită. Tipul arăta bine și nu părea suspect, deși barul era gol goluț. Recepționerul ocoli scaunele înalte unde o invitase să se așeze și din spatele tejghelei pe care o sări agil, o întrebă ce preferă.

− Un scotch, te rog , intră și ea în joc !

− Ok, d-ra e servită. Altceva ?

− Hmm?

− Aha…

Schimburi de priviri și de onomatopee (ce joc!). Abigail era bucuroasă… nu e nimic ieșit din comun, e doar un tip cu simțul umorului. Urmară trei scotch-uri și un joint cum nu mai fumase demult, încât i-a mai cerut unul pentru mai târziu. Interesant, tipul care până atunci nu o întrebă nimic despre ea îi declară cu sfială, că are și el o mică și singură curiozitate, ce număr poartă la pantofi. O clipă confuză ca și ea  a făcut-o să-și privească pantofii, avea unul ciclam și unul portocaliu. A zâmbit amar, iar își încurcase perechile. Avea picioare destul de mari, purta mărimea  40  și din comoditate când găsea un model care i se potrivea pe calapod, își cumpăra toată gama de culori.

− Sunt minunați, și mai ales purtați de picioarele tale domnișoară.

−Aș putea să-i ating ?

Îl  lăsă. Chiar dacă momentul era  dezgustător încât  își aprinse încă un joint  în timp ce mintea ei, de una singură,  ca într-un joc de scrabble forma din litere de plastic un nou poem.

− Ești o zeiță purtătoare de minuni iar eu pot sta la picioarele tale pentru totdeauna…și …șiii.

Barmanul bufă cu grație stăpânind-și cu greu un tremur interior.

Abigail simți starea de grație cum se instală, culorile deveniră vivide, mușchii se relaxaseră și toate spaimele,  împachetate le aruncă în vidul care se închise odată cu spaimele ei.

−  Și ce e cu aaastaaaa ! Vocala îi ieși cu greu,  simțind cum  i se încleștează maxilarul și așa, fără nicio introducere, Abigal începu să plutească. Din bar strabatu aproape de tavan tot holul și dintr-o dată se simți o pasăre. Cam greoaie dar cu niște aripi splendide. Era plăcut și feeric să vezi totul perpendicular. Era ea deasupra tuturor lucrurilor, oamenilor, întâmplărilor trecute. Brusc își orientă mânaaripă spre dreapta ca o săgeată și prin luminatorul hotelului ieși în plin cer, ca wonder woman.

(fragment din romanul Rezidența)