Dumnezeu are milă pentru copiii de grădiniță,
pentru copiii de școală – mai puțin.
Iar de adulți nu i-e milă deloc.

Îi părăsește
și uneori ei se târăsc pe burtă
în nisipul fierbinte și aspru,
caută însângerați adăpostul.

Poate
o să-i fie milă de cei ce iubesc cu adevărat
și o să aibă grijă de ei
și o să le facă umbră
ca un copac deasupra celui adormit pe-o bancă.

Poate și noi o să cheltuim pe ei
ultimii noștri bănuți de bunătate
moșteniți de la mama,

Așa, ca fericirea lor să ne protejeze
acum și în alte zile.

Un om, la viața lui

Un om n-are timp, la viața lui,
să aibă timp pentru toate.
N-are destule anotimpuri să aibă
câte un anotimp pentru fiecare scop. Ecleziastul
s-a înșelat.
Un om trebuie să iubească și să urască în același moment,
să râdă și să plângă cu aceiași ochi,
cu aceleași mâini să arunce pietre și să le adune,
să facă dragoste în război și război în dragoste,
Să urască, să ierte, să-și amintească și să uite,
să ordoneze și să împrășite, să mănânce și să digere
ceea ce istoriei
îi ia ani și ani de zile să facă.

Un om n-are timp.
Când pierde caută, când găsește
uită, când uită iubește, când iubește
începe să uite.
Și sufletul lui e copt, sufletul
e foarte profesionist.
Numai trupul îi rămâne veșnic
un amator. Încearcă și ratează,
se împotmolește, nu învață nimic,
beat și orb în plăcerile
și în durerile lui.

O să moară cum mor smochinii toamna,
uscat, plin de sine și dulce,
frunzele o să i se usuce pe pământ,
crengile goale arătând către locul
unde e timp pentru toate.

Păcat. Eram o invenție atît de bună

Au amputat
coapsele tale de pe șoldurile mele.
Pentru mine
ei sunt chirurgi. Toți.

Ne-au deșurubat
unul de altul.
Pentru mine
ei sunt mecanici. Toți.

Ce păcat. Eram o invenție
atât de bună și iubitoare.
Un aeroplan făcut dintr-un bărbat și-o nevastă.
Cu aripi și de toate.
Am plutit puțin deasupra pământului.

Am și zburat puțin.