Cum ai petrecut această perioadă dificilă și cum faci față pandemiei?

Jussi Valtonen: Încă nu sunt sigur dacă am reacționat adecvat sau mai puțin corespunzător la întreaga criză. Am avut noroc că situația nu a ajuns la fel de gravă în Finlanda ca în multe alte țări europene. Pandemia a ajuns la noi puțin mai târziu și am avut poate posibilitatea de a pune în aplicare măsurile de izolare într-un stadiu relativ timpuriu, ceea ce cred că a ajutat. Lucrurile încep încet-încet să se calmeze puțin. Școlile s-au redeschis pentru două săptămâni înainte de vacanța de vară.

Eu lucrez des de acasă, deci în ceea ce privește munca, distanțarea socială nu a schimbat lucrurile atât de drastic pentru mine ca pentru mulți alți oameni. A ajutat și faptul că totul s-a întâmplat primăvara și vara, așa că lumea a avut posibilitatea de a face măcar jogging, iar copiii au putut să se joace afară – distanțarea socială în mijlocul lunii noiembrie, când în Finlanda este întuneric și mohorât, ar fi fost absolut îngrozitoare.

Însă faptul că nu mi-am putut vedea prietenii și familia a fost cu siguranță cumplit. Ieri am luat prânzul în oraș cu un prieten – pentru prima dată în luni de zile! – și niciunul dintre noi nu știa cum va reacționa celălalt și ce părere ar avea despre posibilitatea unei îmbrățișări. (Până la urmă, se pare că amândoi aveam mare nevoie de asta.) Am început să ne întrebăm dacă atingerile și îmbrățișările vor redeveni un lucru normal după ce trece pandemia sau dacă va rămâne, plutind în aer, un anumit sentiment de incomoditate și anxietate, chiar și după ce totul se termină. O lume în care atingerea provoacă anxietate și distanțarea socială devine noul standard nu mă atrage prea tare.

Despre ce este vorba în ultimul tău roman?

Jussi Valtonen: Cel mai recent roman al meu They Know Not What They Do ("Ei nu știu ce fac"), este o dramă de familie cu elemente de thriller, care se întrețes și completează povestea. "Decizia unui tânăr de a-și pune cariera înaintea familiei atrage consecințe înfiorătoare", conform descrierii editorului meu. Este o poveste despre un neurolog american al cărui laborator este atacat și a cărui familie este amenințată. El trebuie să-și înfrunte trecutul și pe fiul său, Samuel, pe care l-a abandonat în Finlanda cu aproape două decenii în urmă. Este un roman social care vizează polarizarea politică în cultura noastră comercializată și dependentă de tehnologie. Romanul dorește să abordeze întrebarea dacă dispozitivele pe care le folosim constant și accesul rapid pe care îl avem la cantități vaste de informații ne ajută într-adevăr să ne înțelegem reciproc, și, în special, pe oamenii cu care nu suntem de acord.

Ți se pare dificil să combini psihologia cu literatura în scrierile tale sau le consideri legate în mod natural? 

Psihologia și ficțiunea sunt legate prin faptul că ambele sunt captivate de modul în care funcționează mintea umană, de lucrurile care ne motivează acțiunile și, de exemplu, de felul în care, de multe ori, ne amăgim pe noi înșine. Însă cercetarea academică abordează aceste chestiuni dintr-o perspectivă diferită de cea a ficțiunii și folosește metode diferite. Psihologia academică preferă de multe ori să studieze efecte care pot fi generalizate în rândul participanților și care pot fi izolate în condiții de laborator controlate. Ea vizează adesea în special datele colectate de la grupuri mari de participanți și mediate la nivel individual – ceea ce este foarte bine. Însă ficțiunea este interesată de cum se simte a fi în viață astăzi, ce înseamnă să fii om și cât de neobișnuite, neașteptate și semnificative pot fi de multe ori reacțiile noastre la evenimentele vieții. Dacă vrei să înțelegi câte ceva despre condiția umană, despre cine suntem și despre ce înseamnă să fii viu, Tolstoi și Cehov rămân în continuare cei mai buni mentori pe care i-ai putea avea.

La ce proiecte lucrezi în momentul actual?

În prezent mă lupt cu două manuscrise neterminate. Urați-mi noroc în încercarea de a finaliza măcar unul dintre ele la timp! (Și da – ar fi de preferat să încep o nouă carte doar după ce am terminat una dintre cele deja începute. Voi încerca să țin minte asta pentru data viitoare.)

Care este cel mai uimitor aspect referitor la psihologie pe care ai dori să ni-l împărtășești sau pe care consideri că toată lumea ar trebui să-l știe?

Cel mai uimitor aspect? Hm. Aș vota în principal pentru o anecdotă despre B. F. Skinner, unul dintre cei mai influenți și renumiți psihologi din anii ’40 –’50. A fost profesor de psihologie la Universitatea Harvard și unul dintre cei mai de seamă specialiști în comportamentism ai tuturor timpurilor. Unii spun că opera întregii vieți a lui Skinner și întregul domeniu al behaviorismului au fost distruse de o singură lucrare – o recenzie aspră scrisă de Noam Chomsky, pe atunci tânăr lingvist, despre cartea lui Skinner, "Verbal Behavior". (Nu este în întregime adevărat faptul că întreaga paradigmă de cercetare a fost pe deplin desființată din cauza acelei lucrări, însă recenzia lui Chomsky, în care a expus motivele pentru care comportamentismul probabil nu va funcționa niciodată, a devenit mai faimoasă decât cartea lui Skinner și una dintre lucrările de bază în domeniul științei cognitive.). Skinner a fost rugat, de două ori cred, să citească recenzia lui Chomsky, dar a refuzat. A spus că știe că Chomsky nu i-a înțeles ideile, așa că nu are nici cel mai mic interes să-i citească lucrarea. Era posibil cel mai important și cel mai renumit răspuns la munca de-o viață a lui Skinner și el nici nu s-a obosit să afle ce spunea. Uneori mi se pare că asemenea cazuri dezvăluie mai precis cine suntem din punct de vedere psihologic decât multe dintre experimentele psihologice atent concepute pe care le realizăm.

De partea mai optimistă a răspunsului, aș alege probabil "funcția de interpretare a creierului stâng". Studiile realizate de Michael Gazzaniga și colegii săi pe pacienții cu "creier divizat" – pacienți ale căror conexiuni neuronale între emisfera stângă și cea dreapta a creierului au fost distruse – sugerează că există un subsistem cognitiv în emisfera stângă a creierului uman, specializat în crearea de povești care explică evenimente sau situații neașteptate, pe care nu le înțelegem. Dacă Gazzaniga și colegii săi au dreptate, există o parte specializată a minții noastre, ascunsă undeva în emisfera stângă, aparent aflată acolo pentru a genera povești care, în esență, încearcă să facă viața mai ușor de înțeles. Filosofii, savanții în literatură și romancierii ne spun, desigur, de multă vreme încoace, că oamenii creează povești deoarece acesta este modul în care (încercăm să) ne înțelegem viața. Constatările lui Gazzaniga în urma studiilor legate de pacienții cu afecțiuni ale creierului confirmă în mod extraordinar acele convingeri.

Ți se pare că umanitatea evoluează sau involuează?

Cu cât se schimbă mai multe lucruri, cu atât toate rămân la fel. Acestea fiind spuse, consider că am reușit să construim instrumente mai puternice ca niciodată care să distrugă ecosistemele de care depinde viața omenească. Eu sper la tot ce este mai bun și mă tem de ce este mai rău.

Bio:

Jussi Valtonen este scriitor și psiholog din Helsinki, Finlanda. A studiat neuropsihologia în Statele Unite și scenografie în Marea Britanie. Cel mai recent roman al său, THEY KNOW NOT WHAT THEY DO ("He eivät boundä mitä tekevät", "Ei nu știu ce fac"), a câștigat cel mai prestigios premiu pentru ficțiune din Finlanda, Premiul Finlandia (2014). A vândut peste 100.000 de exemplare și cărțile lui au fost traduse în zece limbi. Lucrările sale anterioare includ două romane și o colecție de povestiri.

Pentru mai multe informații despre carte, accesați link-ul