Revistă print și online

Frumusețea care nu trece

În duminica aceea obișnuită de primăvară, nimic nu te-ar fi pregătit sufletește pentru ultimele clipe de agonie ale domnului Toma. Nici crizele pacienților care refuzau să își ia tratamentul, nici razele soarelui care se străduiau fără succes să spele coridoarele dezolante ale Spitalului Socola. Nici măcar Sfânta Liturghie ținută în biserica din curtea spitalului, întreruptă brusc de vestea nefastă:

Repede, părinte, domnul Toma e pe moarte!, zise Luminița, medicul psihiatru, cu fața asudată și ochii plini de îngrijorare.

În spital, doi infirmieri țineau imobilizat la pat un bătrân uscat de ani și suferințe. "Ich bin schön, Ich bin schön", se zbătea bătrânul în brațele infirmierilor, aiurând. "Gata, gata, nea Toma, îți facem acum o injecție și te liniștești. O mică pișcătură, nu simți nimic, și totul va fi bine, ia să vezi."

Dar infirmierii mințeau. Erau și ei convinși că aceste cuvinte aparent fără sens erau ultima zbatere a unui suflet pregătit să iasă din tenebrele temniței în care se închisese cu mulți ani în urmă, că niciun sedativ, în afară de rugăciunea finală a părintelui, nu avea să-l mai calmeze.

Curând, în camera pacientului intră și preotul Teodosie, urmat de Luminița. Părintele se apropie de patul bolnavului cu pași cumpătați și încercă să-i mângâie suferința cu vorbe calde, luminoase. Dar...

Ich... bin... schön. Ich... bin..., era tot ce mai putea scoate domnul Toma pe gură, aceste silabe funeste, din ce în ce mai plăpânde, ca lumina unui licurici depărtându-se în noapte.

Preotul Teodosie oftă și începu să rostească cele necesare pentru a-i înlesni domnului Toma trecerea spre veșnicie. În momentul în care îi atinse fruntea cu crucea, muribundului i se prelinse o lacrimă pe obraz. O lacrimă ca apa vieții, gândi preotul Teodosie, care umplea șanțurile săpate de bătrânețe și neputință pe chipul bietului pacient. O lacrimă ca un miracol al Domnului? se întreba preotul Teodosie cu inima sfâșiată între îndoială și credință. În orice caz, o lacrimă care apăsa greu, foarte greu, pe cumpăna acelor clipe.

În curtea spitalului, însă, primăvara se juca nepăsătoare.

Părinte, așteaptă-mă, te rog, să fumez și eu o țigară, îi zise Luminița preotului, în timp ce se îndrepta parcă teleghidat spre biserică, cu ochii pironiți în pământ.

Lacrima, lacrima aceea de pe obraz..., repeta preotul Teodosie, mai mult pentru sine, cu privirea de obicei blajină, acum îndurerată, încă ațintită asupra ierbii proaspăt tunse.

Luminița trase două fumuri de țigară, observându-l cu coada ochiului pe părinte. Îi vedea barba ușor încărunțită, mâinile atârnând inert pe lângă sutană, statura sa precum cea a unui înger de piatră dintr-un cimitir atemporal peste care s-au adunat licheni și frunze moarte. 

Poftim, părinte, zise ea, înțelegătoare, întinzându-i țigara.

Știa că se lăsase de fumat de un an de zile, dar mai știa că, într-un astfel de moment, nu ar fi spus pas. Părintele duse mecanic țigara la gură, trase un fum și apoi, strâmbându-se, începu să tușească. Îi înapoie Luminiței țigara ca pe ceva care i-ar fi făcut mai mult rău decât bine, dar, cel puțin, găsi puterea să ridice privirea spre cer. Și să zâmbească.

Era o zi la fel de frumoasă ca azi când l-au adus aici.

Acum dacă spui tu, părinte, nici eu nu mai știu.

Adevărul e că nici Luminița nu mai găsea rezerve mari de a lupta în continuare. În sensul de a-și practica profesia cu aceeași dedicație și înțelegere pentru pacienții suferinzi. De fiecare dată când părea că reușește să își conserve aceste rezerve, o tragedie, cum era aceasta a morții domnului Toma (pacient la care ținuse mult) îi dinamita tot echilibrul interior.

Dar nu avea încotro. Trebuia să o ia din nou de la zero. Scoase fumul de țigară aproape ca un oftat și îl privi cum se risipește în direcția turlelor bisericii. Apoi, își lăsă ochii obosiți să cadă pe zidul dinspre răsărit al edificiului, unde razele soarelui parcă proiectau povestea de viață a domnului Toma.

*

Hai, fugi și deschide, că ne-a venit fata!, strigă doamna Eugenia din bucătărie, cu mâinile pline de spuma detergentului de spălat vase.

Soneria se auzi o singură dată, apoi urmă o succesiune de bătăi cu palma în ușă, ludice, aproape melodioase. Domnul Toma își potrivi ochelarii pe nas, puse rebusul deoparte, apoi se ridică sprinten din fotoliu. Bătăile în ușă își întețiseră ritmul.

Ce faci, moșule, nu auzi?, ieși doamna Eugenia din bucătărie, ușor indignată, cu mâinile înfășurate într-o cârpă.

Vin, dragă, vin, ai răbdare, zise domnul Toma, intrând în hol, cu calmul său imperturbabil. Deschise ușa, dând la iveală o zvârlugă de fată, toată numai zâmbet, cu ochi căprui și părul șaten.

Bine ai venit, urâțenia pământului!, glumi domnul Toma.

Bine te-am găsit, frumusețea pământului!, răspunse Delia, și țâșni în brațele bunicului ca o jucărie pe arcuri. 

Pupa-o-ar bunica pe ea de fată frumoasă, veni și doamna Eugenia în întâmpinarea nepoatei. Ce înaltă te-ai făcut, continuă ea, strângând-o în brațe, crești pe zi ce trece. La nouă ani ai tăi, ai deja picioarele ca ale Sharapovei!

Râseră toți trei, apoi doamna Eugenia adoptă un ton dulce-mustrător:

Dar nu-mi place că ești slabă moartă, nu vrei să asculți de părinți deloc, să bagi la ghiozdan. Măcar de mine să asculți săptămâna asta, cât stai la noi. Uite, ți-a pregătit bunica niște prăjituri acrișoare cu lămâie, cum îți plac ție. Hai în bucătărie, să-mi arăți câte să-ți pun pe farfurie.

   Îi întinse mâna, dar fata o ignoră complet, merse în fața oglinzii de pe hol, unde execută niște mișcări de balet, în timp ce fredona o melodie.

Neastâmpărată ca întotdeaună! Nu poate nimeni s-o scoată la capăt cu tine, trase concluzia doamna Eugenia, în glumă.

Prăjiturile fură aduse, totuși, pe o tavă în sufragerie, din care se serviră mai întâi bunicii, în speranța că îi vor face poftă și nepoatei mai târziu. Numai că Delia avea alte preocupări. Stând în poala bunicului, ea îl trăgea de urechile ușor clăpăuge, de pielea încă netedă a obrazului și, când domnul Toma o mai pișca cu vreo ironie de-ale lui, fata își afunda pumnii osoși în burta lui rotofeie.

Ia spune-mi, Fasonel, cum e în vacanța de vară fără Cerbulescu? Nu vă e dor unul de altul? Nu vă trimiteți scrisori?

Delia se strâmbă la auzul numelui colegului ei de școală și dădu din cap, mâțâind, ca pentru a și-l scutura din gând. Domnul Toma se amuză teribil de reacția fetei și râse din tot corpul lui masiv, zgâlțâind fotoliul.

Ia lasă-mi tu fata în pace! Cine se găsi cu miștourile..., îi reproșă doamna Eugenia, care tricota un pulover pe canapea.

Și la germană cum mai e? Te descurci?, schimbă domnul Toma subiectul.

Da, învăț mereu cuvinte noi. A început să-mi placă, răspunse fata.

Zău? Ia să vedem ce știe Fasonel. Cum se spune în nemțește Eu sunt frumos?

– Ich bin... și Delia își ridică ochii în tavan căutând cuvântul-cheie, stai puțin, Ich bin... schön. Da, ăsta e! Ich bin schön!, gânguri ea fericită.

– Ich bin schön, repetă domnul Toma, intrigat de sonoritatea acestor cuvinte. Ai auzit, dragă?, se întoarse el spre soție. Așa să m-alinți de acum încolo.

Doamna Eugenia făcu un semn cu mâna a lehamite și își văzu în continuare de tricotat.

În următoarele ore, toți trei jucară Monopoly și Scrabble. Iar timpul le umplu clipele cu râsete și voie bună. După aceea, când se lăsă răcoarea mult așteptată a serilor de august, se pregătiră de o plimbare în oraș.

  Domnul Toma petrecu minute bune în fața oglinzii, pieptănându-și puținul păr care îi mai rămăsese, admirându-se din toate unghiurile, spre deliciul fetei. La final, el conchise:

–  Ich bin schön

Haide, moșule, odată, că stai să te admiri de o veșnicie! De parcă s-ar mai uita vreo mândră la tine, îl zori doamna Eugenia, după care atât ea, cât și Delia, izbucniră într-un hohot de râs.

În felul acesta se scurse toată săptămâna. Glume, jocuri, plimbări. Delia adusese ceva special în apartamentul bunicilor, poate suflul copilăriei, ca o adiere parfumată și răcoroasă în acele zile caniculare și monotone de vară. La finalul săptămânii, veniră părinții s-o ia. Plecau împreună la mare. Doamna Eugenia era plecată și ea, la o întrunire cu foștii colegi de liceu. 

Singur, în fotoliul său, domnul Toma își completa meticulos rebusul când, la orele amiezii, îi sună telefonul:

Da? Alo?

Urmă un scurt moment de tăcere, după care un bărbat își drese glasul și zise cu o voce gravă:

Bună ziua! Domnul Toma Adăscăliței?

Da, bună ziua! Spuneți, vă rog.

Din partea Poliției Rutiere vă sun. Familia dumneavoastră a suferit un accident pe Autostrada Soarelui. Cu maximă părere de rău vă spun, nu s-a mai putut face nimic pentru ei...

Inima domnului Toma începu să bată ca un gong. Apoi, nu mai auzi nici gongul, nici vocea polițistului. Nu mai auzi nimic. Își simțea tălpile cum se înmoaie, cum se desprind de parchet, cum nu mai ating pământul. De fapt, tot sistemul complex de senzații și percepții îi era denaturat, complet dat peste cap. Parcă se dezlipise de trupul lui și plutea în aer  ̶  o materie amorfă, martor din exterior al propriei sale dezintegrări. Căci sufletul lui era acum un imobil pustiu și vechi, ce tocmai fusese demolat prin implozie. Iar din tot ce i se întâmplase bun în viața asta  ̶  și, mai presus de toate, iubirea!  ̶  nu mai rămăsese decât o grămadă cenușie de moloz...

*

Luminița trase ultimul fum de țigară, apoi strivi chiștocul sub talpa pantofului. Ochii i se umeziră de lacrimi, dar și le șterse repede cu mâneca halatului, ca să nu i le vadă preotul Teodosie. Lacrima de pe obrazul răposatului Toma din clipa morții îl marcase suficient de puternic pe preot, nu era nevoie să fie întristat și de lacrimile celor în viață, gândi ea. 

̶  Să mergem, părinte!, zise Luminița pe un ton ferm, dar, în același timp, sleit de puteri.

Plecară amândoi. În urma lor, păsărelele își continuau ciripitul. Soarele își continua strălucirea.

Mihai BĂLĂCEANU

(n. 1994). A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Debutul literar s-a produs în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă. În 2021, am fost inclus în antologia Șotron pe zăpadă. Redactor la Media Press TV România. Publică eseuri și cronici de carte, editoriale și proză scurtă. Colaborator al revistei Ficțiunea.

în același număr