În plină pandemie, care deja stârnise suspiciuni și revolte locale din cauza măsurilor de recluziune cerute de situația epidemiologică, SUA a fost zguduită de un eveniment care, deși nu este, din păcate, singular, a declanșat un val de proteste cu substrat rasial: uciderea de către un polițist alb a unui bărbat afro-american. Filmarea incidentului a ajuns rapid în toată lumea, pe toate canalele mass-media, inclusiv pe internet. Spre deosebire de alte cazuri asemănătoare, în care polițiștii au ucis cetățeni afro-americani nevinovați (inclusiv adolescenți) doar pentru că se aflau în locul nepotrivit în momentul inoportun, uciderea lui George Floyd a declanșat proteste în toată țara sub sloganul "Black Lives Matter". Pe lângă miza socială și politică, a apărut și o miză culturală – prezentă, de altfel, de multă vreme în societatea americană și occidentală – privitoare la rolul jucat de "cultura albă europeană" în colonizarea altor teritorii și în susținerea și propagarea sclaviei moderne. Astfel, pe lângă un caz juridic individual, discuția a fost extinsă spre relevanța culturală a unor episoade și personalități și a discursului public care le însoțesc, de la diversele personalități ale Războiului de Secesiune, acuzate pentru că au susținut sclavia și până la figura exploratorului Cristofor Columb, vinovat de genocid împotriva indigenilor americani. Pe de altă parte, există voci, în primul rând conservatoare, dar nu numai, care acuză și o campanie de interdicții aberante și de cenzură care ar urma acestor proteste îndreptățite (de la romane celebre al căror limbaj e considerat acum drept ofensator și până la produse ale culturii pop, precum anumite filme, seriale sau melodii care se cer ocultate sau chiar repudiate deoarece ar conține scene, limbaj sau perspective problematice).

Ne propunem în acest dosar să analizăm resorturile, mizele și, eventual, consecințele protestelor din Statele Unite, care au trezit reacții de solidaritate, dar și de chestionare a propriilor episoade și personalități controversate din istoria națiunilor vest-europene, cât și impactul cultural pe care îl poate avea această mișcare în privința unei schimbări de paradigmă (istorică, socială, dar și artistică) în interpretarea și reevaluarea societății europene și americane. Și, în fine, în ce măsură toate acestea au sau vor avea repercusiuni în spațiul cultural românesc.

Mihai ENE

Suferința celuilalt

Lucian GHITA

Într-un interviu realizat în 1968, legendarul moderator Dick Cavett discută în platoul ABC cu doi invitați de marcă. Primul este James Baldwin, unul din cei mai influenți eseiști și prozatori afro-americani din ultimul secol. Celălalt este Paul Weiss, filozof din școală metafizică americană și Sterling Professor la Universitatea Yale. Emisiunea are loc pe 13 iunie. Momentul politic este unul exploziv. Două luni mai devreme, Martin Luther King Jr. fusese asasinat în Memphis, iar moartea lui declanșase mișcări sociale de amploare împotriva segregării și violențelor rasiale îndreptate înspre populația de culoare. La începutul lunii iunie a aceluiași an, candidatul democrat Bobby Kennedy era și el împușcat în incinta hotelului Ambassador din Los Angeles. Statele Unite începuseră să piardă teren în războiul din Vietnam și declanșaseră represalii și atrocități împotriva populației civile (masacrul de la My Lai avusese loc în martie). În sfârșit, studenții parizieni ocupau universitățile și străzile marilor orașe franceze la începutul lunii mai, în semn de protest față de războiul din Vietnam, de capitalismul colonialist vestic, și de conservatorismul lui De Gaulle. Baldwin punctează situația precară a minorității afro-americane și violențele instituționale și sociale îndreptate împotriva ei. Weiss, care, ca fiu de emigranți evrei originari din Europa de Est, îndurase probabil multe nedreptăți în cariera sa universitară din anii ‘30-‘60, exclude premisa lui Baldwin că identitatea rasială are vreo relevanță în existența individuală. Weiss susține că cei doi, ca intelectuali, au o experiență comună a lumii, și că dezideratul existențial al oricărei persoane este să "devină om". Baldwin, care se auto-exilase la Paris încă din anii ‘40 ca să nu piară linșat pe străzile Americii, se grăbește să îi explice că tocmai idealul de a "deveni om", în societatea divizată a Americii jumătății de secol, pune în pericol viața cetățenilor de culoare.

Dialogul celor doi surprinde discrepanța dintre viețile și viziunile a doi intelectuali, aflați pe poziții similare, dar pe care experiențele sociale continuă să îi separe. Așa cum Baldwin scria în Notes of a Native Son, publicată în 1956, că orice idee sau reflecție este, până la urmă, condiționată de experiențele empirice ale autorului. În timp ce metafizicianul Paul Weiss, primul profesor de origine evreiască titularizat la o universitate Ivy League, insista asupra "universaliilor" existențiale, Baldwin, ca scriitor gay de culoare refugiat la Paris, nu își putea permite luxul de a reflecta în termeni generali la existența umană, atâta vreme cât trăise în interiorul unui sistem economic-bancar și polițienesc menit să protejeze capitalismul rasial al Americii post-secesioniste. Baldwin sugerează că discursul lui Weiss, întemeiat pe ideea unei egalități metafizice negată însă de realitatea unei societăți profund segregate, sfârșește, în definitiv, prin a servi indirect unui sistem menit să facă invizibilă o întreagă comunitate (tema invizibilității fusese explorată de Ralph Ellison, în celebrul său roman, Invisible Man, publicat în 1952). Viziunea lui Baldwin, pe de altă parte, e adânc ancorată în trauma existențială a unui scriitor forțat să supraviețuiască violențelor de tip Jim Crow. Baldwin pledează din răsputeri pentru schimbarea prejudecăților adânc înrădăcinate în mentalul colectiv american, încercând să provoace polemici, să revoluționeze un sistem întemeiat pe ficțiunea unei constituții democratice, care garantase libertăți și drepturi individuale majorității anglo-saxone și redusese din start populația de culoare la statutul de trei cincimi de cetățean.

Teroarea polițienească îndreptată împotriva americanilor de culoare nu este doar un flagel al zilelor noastre, ci fața ascunsă a unei violențe rasiale endemice, deconspirată treptat în ultimii ani cu ajutorul tehnologiilor portabile. Existența poliției ca aparat de represiune socială datează încă din epoca sclaviei antebelice, dar Baldwin o cunoscuse pe propria piele în Harlemul anilor ’30 care, după propria descriere, arăta că o zona militarizată sub ocupația forțelor de ordine chemate să protejeze ierarhia socială și interesele economice ale majorității albe. Reflecția lui Baldwin asupra violenței legii și a poliției, ca instrument instituțional al capitalismului, scoate la iveală contradicțiile democrației gândite de Madison, Washington și Franklin, pentru care libertatea, egalitatea și bunăstarea rămân universalii abstracte, fără un orizont istoric concret. Baldwin subliniază unghiul mort al democrației moderne instituite în 1787, care este fracționarea – și, implicit, suprimarea – subiectivității afro-americane. Populația de sclavi este redefinită ca fracție subunitară, cuantificabilă la nivelul a trei cincimi în raport cu identitatea plenară a albilor liberi. Baldwin vede în clauza celor "trei cincimi" nu doar un compromis politic abject, menit să împace statele sclavagiste sudice, ci și aporia centrală a democrației americane. 

Intuiția lui Baldwin apare într-o formulare mai generală în două dintre textele lui Derrida, Force of Law (1990) și Foi et savoir (1996), în care filozoful francez deconstruiește logica autoimunitară a democrației. Democrația nu poate supraviețui atâta vreme cât sistemul ei imunitar se întoarce împotriva propriului organism politic. Anticorpii pomeniți de Derrida nu sunt altceva decât instituțiile coercitive ale statului, care dețin monopolul violenței, precum poliția, sistemul juridic sau complexul militar-industrial. Problema apare atunci când, într-un sistem politic bazat pe separarea puterilor, mașinăria polițienească devine o forță în sine care deopotrivă formulează și execută legi. Violența constitutivă a instituțiilor chemate să mențină ordinea socială erodează esența democrației, scoțând-o în afară dreptului (droit) și a drepturilor omului. 

Baldwin (și, într-o oarecare măsură, Derrida, dar de pe poziții deconstructiviste și fără o finalitate etică explicită) atrage atenția asupra fundamentelor precare ale democrației, subliniind contradicțiile ei constitutive. Pentru filozoful francez, democrația este o proiecție incompletă a prezentului și un proiect continuu al unui viitor care trebuie să rămână deschis permanent spre orizontul celuilalt, al diferenței, al alterității. Pentru Baldwin, salvarea democrației stă sub semnul a două exigențe: în primul rând, demascarea mitologiilor pioase țesute în jurul originilor ei ("visul american", retorica excepționalității, manifest destiny, etc.); în al doilea rând, confruntarea și recunoașterea "celuilalt" ca agent politic deplin, indivizibil. Scriitorul american pledează pentru o formă de solidarizare angajată, expresia unei empatii politice care implică recunoașterea și validarea suferinței celuilalt: "sunt momente care ne învață valoarea relațiilor umane: dacă cineva poate trăi cu propria durere, acea persoană poate respecta durerea celorlalți și, astfel, într-o clipă de grație, ne putem elibera cu toții de suferință" (Tell Me How Long the Train’s Been Gone, 1968). 

Dar viitorul care va decide noua formă a democrației este presărat cu aceleași incertitudini politice și capcane etice. Națiunea americană nu este pregătită să gestioneze deconturile propriei democrații, Baldwin avertiza încă din 1963 la finalul eseului său, The Fire Next Time. America luptei pentru drepturile civile, la care Baldwin luase parte activ în anii ‘60, și cea a zilelor noastre, zguduită de uciderea lui George Floyd și a Breonnei Taylor de către poliție și de revoltele "Black Lives Matter" împotriva discriminărilor sociale, se află, până la urmă, în același impas și marasm moral: abuzurile și nedreptățile sistemice îndreptate împotriva comunității de culoare. Apatia intolerabilă față de păcatul originar al Americii – excluderea unui demos din sfera democrației pe principii pur rasiale – a transformat problema rasială într-o patologie a reprimatului, al cărui destin este să bântuie periodic organismele vitale ale societății. Motivul este lipsa unei conștiințe critice și istorice care să demitizeze drastic trecutul și să pună fundamentele rasiste ale societății sub lupa unei analize lucide. Problema rasială rămâne o chestiune vag dezbătută și înțeleasă în memoria instituțională a societății americane. "Culoarea pielii nu este o realitate umană sau personală; este o realitate politică", scria Baldwin în același eseu din 1963. De-aici rezultă și dificultatea și riscurile unui asemenea demers, care caută, în mod ironic, să combată rasismul cu mijloacele și limbajul discursului rasial, el însuși o invenție pseudo-științifică a Occidentului post-iluminist. Povara imposibilă pentru comunitatea de culoare este depășirea taxonomiilor rasiale în care a fost încastrată de la origini și forjarea unei comunități politico-afective pentru a susține memoria istorică și trauma colectivă a ultimelor patru secole. Dar, ca orice traseu labirintic, lupta pentru dreptate socială trebuie să rămână profund lucidă: "trebuie să fii atent să nu te refugiezi în iluzii – iar valoarea conferită culorii pielii este și va fi întotdeauna o iluzie", încheie Baldwin profetic. 

La prima vedere, traseul gândirii sale pare să se încheie pe aceeași poziție cu cea a interlocutorului său Paul Weiss de la începutul polemicii mediate de Cavett: rasa nu este o categorie a priori, intrinsecă speciei umane. Pentru Baldwin, însă, identitatea de rasă devine un instrument de deconspirare și analiză a instituțiilor de opresiune. A regândi identitatea rasială implică două activități simultane: pe de-o parte, deconstruirea unui întreg sistem instituțional conceput pentru a o legitima, iar pe de altă parte, construirea unei comunități anamnezice, creată pe baza raporturilor și interacțiunilor istorice și fizice (personale și colective) cu ordinea socială represivă. Ca și literatura sau dialogul public, lupta pentru emancipare și justiție socială trebuie să pornească de la un exercițiu de empatie: înțelegerea suferinței celuilalt.