Dacă frumusețea stă în ochii privitorului, magia receptării stă în ochii cititorului. El aplică textului ce îi cade sub privire tot felul de filtre, până îl găsește pe cel care să-i încânte mintea. În lumina potrivită, într-un context favorabil, o carte se poate transforma într-o oglindă învestită cu puterea de a-i arăta ceea ce își dorește să vadă atât în interiorul său, cât și în lumea din jur. Proba timpului demonstrează că, indiferent de interpretarea pe care autorul încearcă s-o dea celor scrise, cititorul are, până la urmă, drept de viață și de moarte asupra textului. În funcție de contextul politic, social, de atmosfera vremii sau pur și simplu de propria stare interioară, cel ce practică o lectură de identificare are puterea să îngroape o carte considerată valoroasă, să vadă fragmente luminoase dintr-un text altfel întunecat și să-i descopere sensuri ascunse, ce par să-i vorbească, din toată lumea, doar lui. În cazul receptării literare, așadar, nimic nou pe frontul de Est – însă în romanul lui Hermann Hesse, Lupul de stepă, noutatea se mută pe frontul de Vest, mai precis în America anilor `60, în rândurile generației hippie, care primește fascinată mărturia despre criza spirituală a lui Hesse.

Prin structura sa fragmentată, romanul publicat în 1927 ilustrează o situație destabilizată a epocii culturale pe care o traversează. Atmosfera tensionată creată în contextul Primului Război Mondial se răsfrânge și în psihicul autorului, care își întoarce atenția spre psihanaliză în speranța de a găsi răspunsuri la problemele care îl tulbură. De la începutul sesiunilor de psihanaliză și până la publicarea romanului, Hesse are timp să integreze organic în mentalul său ideile lui Jung privitoare la arhetipuri și la procesul de individuație, pe care le evidențiază și în alte romane scrise de-a lungul acestei perioade, unul dintre cele mai cunoscute fiind Demian. 

Pentru Hesse, Lupul de stepă funcționează ca un soi de oglindă magică în care își privește evoluția crizei spirituale. N-au fost puțini criticii care au considerat că romanul are un pronunțat caracter biografic, în mare parte datorită faptului că el surprinde parcursul unui intelectual burghez anti-burghez, care oscilează continuu între a fi în lume sau a fi în afara ei, lucru care aduce în interiorul lui Harry Haller, personajul central, puternice schimbări spirituale. Interesant este că autorul dublează scindarea personajului și la nivel structural, fragmentând narațiunea în trei tipuri diferite de expuneri, ale căror voci naratoriale, în două din trei cazuri anonime, se completează pentru a crea o imagine cât mai completă a "iadului personal" prin care este nevoit lupul de stepă să treacă. În acest punct, dacă intuiția cititorului merge bine, acesta va simți că dedesubtul poveștii propriu-zise ce i se desfășoară înaintea ochilor se află rizomi de sensuri ce așteaptă să fie descoperite. Nu este de mirare, atunci, că generațiile de cititori prin mâinile cărora a trecut romanul au venit cu interpretări extrem de variate, de la vizualizarea acestuia ca pe un adevărat sonet în proză, așa cum face unul din criticii americani ai lui Hesse, Theodore Ziolkowski, și până la abordări mai îndrăznețe, ce combină arhetipologia, psihanaliza, ezoterismul și misticismul.

Indiferent de perioadă, cert este că Lupul de stepă a trezit reacții contradictorii de-a lungul timpului. Dintre acestea, cele mai radicale au provenit de la două grupuri de tineri complet opuse din toate punctele de vedere, cel al naziștilor underground și, de peste ocean, cel al hipioților. Așa cum observă Webster Schott în articolul său, A German Guru Makes the U.S. Scene Again, din revista LIFE, tinerii naziști considerau romanul lui Hesse "o romanță a haosului cu un erou schizofrenic «prins între două epoci»". De cealaltă parte a oceanului, însă, se conturează o imagine a autorului german și a operelor sale ce depășește cu mult așteptările oricărui scriitor. 

Un grup de tineri non-conformiști, revoltați împotriva culturii de masă și a valorilor pe care aceasta le promovează, găsesc într-un alt roman al lui Hesse, Siddhartha, o ilustrare a alternativei la religia iudeo-creștină, care încetase să mai funcționeze pentru ei de ceva timp. Acești tineri rebeli ai anilor ’50 sunt cunoscuți ca generația Beat, precursorii și, în multe privințe, "părinții" hipioților care și-au făcut apariția odată cu începutul anilor ’60. În cadrul comunității lor se petrece unul dintre cele mai interesante fenomene de receptare literară, care merge atât de departe în interpretarea subiectivă încât transformă un simplu roman într-un adevărat obiect de cult, prezent în toate gențile, pe toate mesele și în toate discuțiile hipioților. Sub lentilele magice, încețoșate de alcool și de droguri, Hermann Hesse capătă în ochii hipioților o aură de guru spiritual și de "Mare Preot" al unui cult în formare, lucru ce depășește cu mult orice intenție pe care autorul o avusese în scrierea romanului său. Cu toate că cititorul s-ar putea învârti la nesfârșit în jurul întrebării care plutește în aer, de evitat nu o va putea evita la nesfârșit. Curiozitatea crește pe măsură ce piesele puzzle-ului încep să se contureze, aducându-l mai aproape de miezul problemei – oare ce anume din contextul și valorile hipioților i-au determinat să ajungă cu intepretarea literară până aici? 

Un răspuns simplu ar fi timpurile. Însă răspunsurile simple n-ar face cinste nici romanului, nici complexității ce înconjoară acest fenomen, așa că timpurilor li se adaugă moștenirea unor valori de la predecesorii beatnici, un context istoric, politic și social nu foarte prietenos și, mai presus de toate, o nevoie a hipioților de a se defini în răspăr cu tot ceea ce identifică ei ca fiind valorile culturii de masă. De la beatnici moștenesc înclinația spre misticism, interesul pentru religiile orientale și nevoia pronunțată de individualism, pe care societatea le-o refuză. Crescuți cu frica izbucnirii în orice moment a unui război nuclear și cu traumele a trei războaie grele în spate, unele încă în desfășurare – cel de-al Doilea Război Mondial, Războiul din Vietnam și Războiul Rece – tinerii americani înțeleg să facă față tensiunii ce crește în ei prin revoltă. Așa că se revoltă împotriva tuturor lucrurilor care le-au făcut rău: violențele, militarismul, rasismul, corporațiile, cultura de consum în creștere și conformismul, fie el politic, artistic sau literar. 

În studiul său, American Hippies, W. J. Rorabaugh recurge la o analiză lucidă și extrem de edificatoare a situației sociale, politice și istorice în care se află hipioții, reușind să contureze portretul unei generații despre care consideră că s-a format în jurul a două principii: autenticitate și individualism. El observă că prin autenticitate, hipioții înțeleg ideea ca "fiecare individ să trăiască în armonie cu sine însuși, împlinit și fericit", ceea ce se traduce printr-un soi de carpe diem îmbibat de alcool, droguri și libertate sexuală fără margini. Acestora li se adaugă și concentrarea atenției spre Orient, de unde preiau practici spirituale provenite din taoism, budism și hinduism, din care decupează doar anumite concepte, amestecându-le cu vechile ritualuri amerindiene și creând un adevărat quilt spiritual, care să învelească și să protejeze credințele unei întregi generații. 

O asemenea opțiune este și o manifestare a individualismului, perceput, așa cum observă Rorabaugh, ca un "drept al individului de a se forma prin credința personală și prin descoperire, departe de orice constrângere socială". Pentru hipioți, acest principiu presupune o serie de lucruri. Ei nu au încredere în idei preconcepute, nici în educație – pe care o consideră ca fiind un instrument de control al maselor – și nu se bazează decât pe intuiție și pe experiențele proprii în înțelegerea lumii înconjurătoare. Toate acestea le reușesc pentru că, spre deosebire de predecesorii lor beatnici, hipioții aleg să trăiască în comunitate. Într-o asemenea țesătură socială, ideile țin oamenii împreună – iar ideile circulă repede printre tinerii entuziaști, așa cum se observă și în fenomenul creat în jurul cărților lui Hermann Hesse. 

Alături de contextul istoric și social și de valorile hipiote, există în această receptare particulară un factor determinant: consumul de substanțe psihoactive. Spre deosebire de beatnici, care preferau cannabis-ul sau hașișul, succesorii lor se îndreaptă mai degrabă spre substanțe ceva mai tari, cu puternic efect asupra percepției realității și conștiinței. De la ciupercile halucinogene (magic mushrooms) până la DMT, peyote și mescalină, tinerii hipioți nu-și refuză nimic. Mai cu seamă, atenția lor se îndreaptă spre o substanță în particular: dietilamida acidului lisergic sau LSD-ul. Descoperit accidental în 1943, de Albert Hoffman, acest drog este subiectul principal al diferitelor teorii care îi recunosc sau îi înfirmă calitățile. Dacă CIA-ul îl folosește pe post de ser al adevărului, iar unii medici îl utilizează în tratarea psihozelor și a schizofreniei, autori precum Aldous Huxley sau Allen Ginsberg merg mai departe de atât și ajung să-și dezvolte propriile teorii legate de utilizarea substanței și de efectele ei. 

După ce lui Huxley i se deschid porțile percepției în urma experienței cu mescalină, el încearcă LSD-ul și ajunge la concluzia că substanțele psihedelice pot fi o metodă bună pentru o reconstrucție spirituală, dar că răspândirea lor ar trebui făcută sub controlul atent al unor medici specializați și doar către un număr restrâns de pacienți, atent selecționați. Ginsberg, în schimb, consideră că accesul la asemenea substanțe trebuie deschis mai multor categorii de oameni – o viziune pe care o adoptă, de altfel, și Timothy Leary, una dintre cele mai proeminente figuri în conturarea valorilor hipioților, viziunii acestora asupra substanțelor psihedelice, dar și în modelarea cheii de lectură în care aceștia vor parcurge Lupul de stepă. Leary consideră că popularizarea LSD-ului printre consumatorii de diferite tipuri ar putea conduce la o revoluție spirituală a întregii societăți, pornind de la schimbările pe care le produce substanța la nivel individual, bazându-și întreaga teorie pe presupusele efecte pe care aceasta le are asupra conștiinței umane. Așa cum le descrie John Robert Howard, în The Flowering of the Hippie Movement, ele constau în "conducerea consumatorului către niveluri de realitate care nu sunt percepute în mod normal" și "dezvoltarea unui anumit sens al comuniunii cu toate lucrurile vii". 

Prin interesul său pentru această substanță, Leary nu numai că reușește să atragă tinerii curioși și dornici de experiment, dar ajunge să înființeze și o organizație non-profit, Federația Internațională pentru Libertate Internă, care se ocupă, în scurta ei activitate, de studiul efectelor LSD-ului asupra psihicului uman. Însă organizația îi mai aduce lui Leary un beneficiu, pe lângă notorietatea în cadrul comunității: prin intermediul unui membru, acesta ia prima oară contact cu operele lui Hermann Hesse, devenind unul dintre cei mai pasionați cititori ai săi. Este suficient ca un formator de opinie să se lase impresionat de anumite idei pe care le întâlnește în calea sa pentru ca acesta să le propage mai departe, în rândul discipolilor. Așa se face că, sub influența lecturii de identificare profund subiective, Leary scrie un articol în coautorat cu Ralph Metzner, pe care îl publică în revista pe care o coordonează, The Psychedelic Review: Hermann Hesse, The Poet of the Interior Journey. Materialul capătă un caracter aproape programatic în rândurile tinerilor hipioți, care urmează indicațiile lui Leary și ajung să transforme Lupul de stepă într-o adevărată "biblie". 

Rețeta secretă constă într-un colaj de pasaje din Siddhartha, Lupul de stepă și Jocul cu mărgele de sticlă, la care Leary recurge pentru a demonstra calitatea de "ghid și maestru al experiențelor psihedelice și al aplicării lor" – ceea ce, între noi fie vorba, nu poate fi mai departe de atât de intențiile și de preocupările lui Hermann Hesse. Dincolo de faptul că nu menționează explicit niciunde, în scrierile sale, vreo legătură cu LSD-ul, Hermann Hesse a fost un om ale cărui vicii s-au limitat, de-a lungul vieții, doar la alcool și tutun. Dar aceste detalii au prea puțină importanță în ochii unui guru spiritual cum este Timothy Leary, determinat să consolideze legătura dintre practicile spirituale și religioase și consumul de droguri și să-și legitimeze teoriile prin orice mijloace. Promovând o anumită interpretare, el își sfătuiește discipolii să citească Lupul de stepă și Siddhartha înaintea oricărei experiențe cu substanțele psihedelice, în special cu LSD-ul, pentru că, așa cum afirmă în articolul său, aceștia vor găsi în ele un "manual neprețuit". Tineri, influențabili și curioși, hipioții ajung să fie captivați de acest mod de a vedea lucrurile și decid să folosească drogurile nu numai în scop recreațional, ci și pentru a obține, la nivel spiritual, ceea ce Leary numește "moartea ego-ului", adică o disoluție a fricilor, anxietăților și fobiilor care îi împiedică pe indivizi din a relaționa normal unii cu alții. 

Pe fundalul ideilor destul de variate despre spiritualitate orientală, misticism și ezoterism, alimentați de frica izbucnirii războiului nuclear, hipioții găsesc în Lupul de stepă o justificare pentru consumul lor de substanțe. Ignorând cu desăvârșire aspecte considerate importante de către Hesse în momentul conceperii romanului – dintre care amintim caracterul profund intelectual al personajului, rigiditatea, conservatorismul și încăpățânarea cu care Harry Haller se agață de valorile burgheze chiar și în interiorul Teatrului Magic) hipioții aleg să aplice un fitru propriu, care îi conduce la o interpretare subiectivă destul de distorsionată a operei literare. În substanțele oferite de saxofonistul Pablo lui Harry Haller, hipioții văd substanțele pe care ei înșiși le consumă; același lucru se petrece și cu experiențele sexuale, cu statutul de outsider al personajului sau cu anumite principii și valori ale sale. Astfel, cartea funcționează ca o oglindă magică nu numai pentru autor, ci și pentru cititorii săi, chiar dacă aceștia se îndepărtează mult, în interpretările lor, de intenția auctorială. 

Însă, în toată povestea, nu doar ideile lui Timothy Leary și consumul de substanțe psihedelice sunt de vină. În lucrarea sa de doctorat, Hesse and The Hippies: The Sociology of a Literary Phenomenon, James Joseph Black analizează un fenomen specific perioadei anilor ʻ60-ʻ70 și cultului format în jurul lui Hesse, și anume acela al adaptării traducerilor. O parte din responsabilitate o poartă, deci, și traducătorii care aleg să interpreteze și să adapteze textele originale ale lui Hesse, în loc să le traducă respectând stilul autorului. Ei își justifică acțiunile prin ideea că, procedând astfel, ar aduce mai aproape publicul american de textele autorului german, altfel inaccesibile. 

De altfel, și Theodore Ziolkowski observă în Saint Hesse Among the Hippies un lucru similar, și anume că fenomenul creat în jurul autorului german este unul "mai mult cultural și mai puțin estetic", îndemnându-i pe cei care încearcă să înțeleagă fenomenul să se concentreze mai puțin "pe ceea ce spune Hesse în operele sale, cât pe ceea ce cred cititorii sau ceea ce le place cititorilor să creadă că spune". Percepția cititorului ajunge, în perioada hippie, să fie atât de importantă încât să ignore aproape în totalitate intenția autorului. Ceea ce nu e de blamat, dacă aruncăm o privire asupra studiului lui Joseph Mileck, The Hesse Boom: Trends in Literary Perception, care identifică o serie de similitudini între hipioți și Harry Haller care ar justifica modul lor de identificare cu personajul principal. 

Și hipioții, și Harry Haller sunt prinși la cumpăna dintre două perioade istorice, neștiind la valorile căreia să se raporteze, se tem de izbucnirea unui nou război (Haller, de Al Doilea Război Mondial, iar hipioții, de un nou război nuclear) și provin din clasa de mijloc, ale cărei principii le resping, revoltându-se împotriva lor printr-un auto-exil din societate.  Pe deasupra, lupul de stepă pare să fie interesat de aceleași teme care îi preocupă și pe hipioți, printre care nonconformismul, anti-autoritarismul, anti-materialismul și critica severă adusă războiului, la care se adaugă, la un nivel mai subtil, influențele religiilor orientale și ale misticismului, care se resimt de-a lungul întregului roman. Dacă mai adăugăm și perspectiva liberală asupra experiențelor sexuale pe care Hesse o afișează prin intermediul orgiilor lui Pablo și a opțiunii pentru două personaje feminine prostituate, Maria și Hermina, ajungem la concluzia că, în definitiv, pe hipioți nu-i despart atât de multe lucruri de Haller și că procesul lor de identificare cu personajul, ajutat sau nu de diferite substanțe, nu deviază neapărat de la parcursul pe care orice cititor îl are atunci când regăsește o parte din sine în povestea ce se desfășoară în fața ochilor.  

Cu toate acestea, lucrurile care îi separă sunt suficient de puternice încât să delimiteze cele două categorii destul de clar. Deși atât Hesse, cât și hipioții, pornesc de la ideea vindecării unei perioade istorice aflate în putrefacție din interior, de la nivel personal, spre deosebire de autorul german, care își plasează personajele pe drumul introspecției, trecându-le printr-un "iad personal" până ce ajung să-și reîntregească sinele, liderul hipioților, Timothy Leary, găsește o alternativă mai puțin chinuitoare pentru adepții săi, și anume consumul substanțelor psihedelice, care funcționează ca un shortcut al întregului proces. Pentru hipioți, porțile percepției nu se deschid ca un efort susținut al unui exercițiu de introspecție, ci în urma consumului de substanțe halucinogene. Hipioții îl privesc pe Harry Haller și, în locul lui, văd reflexia propriei persoane care se afundă în acest joc al deconstrucției personalității, fără să ia în considerare vreo ideologie sau perspectivă psihologică. Ținând cont de amalgamul de concepții din religiile orientale la care aderă și de intuiție, ei urmăresc personajul principal în alienarea sa treptată și își văd reflexia propriei persoane așa cum personajul recunoaște fragmente din sine pretutindeni în lumea exterioară. 

Romanul funcționează, deci, ca o oglindă magică, una care îl ajută pe Hesse să depășească o profundă criză spirituală și pe hipioți să evadeze din realitatea prea apăsătoare, în ciuda percepției lor distorsionate. Scepticilor care încearcă să spargă această oglindă cu criticile lor le scapă, totuși, firele invizibile care leagă autorul de cititor și pe Harry Haller de fiecare hipiot care tratează Lupul de stepă ca pe o biblie. Și chiar dacă oglinda magică s-ar sparge, prin figura lui Harry Haller rămâne, totuși, neclintită, imaginea Străinului, a lupului de stepă – cel care caută necontenit în interior un mod de a trăi în lume ca și cum ai trăi în afara ei.