Dincolo de impactul mai mult sau mai puțin entuziast ori agresiv provocat de filmul și, mai ales, de rolul lui Joaquin Phoenix, care a reușit (în sfârșit!) să obțină Oscarul pentru personajul Joker, producția semnată de Todd Phillips nu face altceva decât să continue o viziune inițiată acum mai bine de zece ani (unii văd în Christopher Nolan unul dintre principalii pionieri), care stă sub semnul umanizării excesive a personajelor catalogate până atunci drept negative. 

Estomparea granițelor convenționale, inspirate oarecum de estetica basmului, dintre antagonist și protagonist, y compris sfidarea regulii prin care personajul pozitiv și cel negativ acționează în numele unui determinism oarecum inerent existenței lor, în absența unei motivații personale bine stabilite, devin adevărate principii care guvernează, de altfel, majoritatea filmelor inspirate fie din universul basmelor modernizate / reinterpretate, fie din cel al benzii desenate populate cu (super)eroi justițiari și villans. Tot astfel, relativismul binelui și răului absolut a generat o ruptură în formula originară a conflictului central, inversând deseori raportul de putere dintre personaje, cu scopul de a releva nu doar petele de lumină ale personajelor negative, ci și maliția (aparent inexistentă) a celor pozitive. 

În ciuda valorii artistice discutabile a multor producții ce adoptă această strategie, marele merit al unor filme precum Maleficent constă tocmai în actul de a induce o percepție mult mai plauzibilă a raporturilor interumane, chiar și în sânul unui public tânăr. În același fel, prozatorii și regizorii preocupați de originile adevărate ale basmelor (care sunt departe de a fi destinate copiilor crescuți sub spectrul parenting-ului modern) au avut meritul de a (re)descoperi, deseori cu cinism, tarele unei lumi confruntate cu promiscuitatea, pentru a analiza o lume ficțională în care, de fapt, se reflectă partea ascunsă a lumii noastre, pregătind poate, fără să conștientizeze, terenul acestor inițiative cinematografice.

Ca o consecință, structurile antagonice prestabilite, personajele plate și deznodământul clișeic au fost înlocuite cu un amplu proces de psihologizare a mecanismelor interioare, de aprofundare a psihicului personajelor "negative", în special, descoperindu-se în spatele gesturilor distructive o formă de eliberare de sub povara unui trecut sau prezent bolnav. Datorită acestui fapt, Joker (și îl amintesc pe el nu pentru că este singurul caz, ci pentru că este unul dintre cele mai provocatoare și complexe personaje din această categorie, care a luat deja două Oscaruri) nu mai este un simplu alienat mintal care acționează din pur sadism, ci o victimă a unei societăți bolnave, în al cărui râs isteric este metaforic proiectată întreaga nebunie colectivă. 

Într-un fel oarecum similar, alte personaje aflate în plină ascensiune, precum Harley Quinn (cunoscută din benzile desenate ca parteneră a lui Joker și incarnată foarte convingător de Margot Robbie în filmul apărut chiar în acest an), se bazează pe o readaptare modernă trashy-glossy a arlechinului ori a personajului picaresc, a cărui efervescență depășește cu mult banalitatea atitudinii justițiare a eroilor convenționali și monotoni, pentru a surprinde subtextual nevoia de a distruge într-o lume abjectă, în care corupția și imoralitatea pot fi învinse doar cu propriile arme.

Monstrul (social, domestic, politic etc.) se întoarce la originile etimologiei sale, pentru "a monstra", pentru a arăta cu degetul imperfecțiunile unei lumi al cărei produs el însuși este, dar și pentru a lupta împotriva violenței acestei lumi cu propriile arme (aviz celor care au văzut în recentul și minunatul film Joker o instigare la violență!), cu scopul de a încerca să salveze, dacă se mai poate, ceva din umanitatea nealterată a celor care visează la o revoluție interioară și exterioară onestă și curată.