Dar poștașul nu îi adusese pensia, ci factura la lumină. Deschide-o tu, Petre, spuse doamna Maria, și citește-mi totalul, doar știi că nu văd bine de aproape. După ruperea hârtiei dintr-o mișcare și parcurgerea foilor împăturite, poștașul decretă, ridicându-și chipiul - opt sute de lei. Vai de mine, de ce așa mult, întrebă doamna Maria, Poate e recalcularea, O fi, dar tot mi se pare mult, eu plătesc banii ăștia în patru luni, Știu eu ce să zic, tanti, spuse poștașul Petre înghițind în sec, mi-e cam sete.

Îi înapoie cana golită. Apa mirosea a clor și a rugină de țeavă. Cui nu-i convine să-și aducă de acasă, spune o vorbă din popor. Mai era și rece, ceea ce, fiind frig și afară, nu putea avea decât urmări negative asupra sănătății personajului nostru dar, dacă vor fi, ele se vor manifesta cu siguranță în următoarele zile: nu are rost să scriem despre ele acum. Iar dacă în acest răstimp vom termina povestirea, vom scrie despre ele în următoarea. Deocamdată, Petre mulțumi frumos, își trase masca chirurgicală pe față și dădu să plece. Însă întrebarea îl ajunse, Petre se așteptase la ea, își pregătise și câteva răspunsuri pe care, însă, le cam încurca. Să o punem pe seama lipsei de experiență: era încă un poștaș tânăr. Pensia când vine, întrebă doamna Maria. 

Ce-i drept, doamna Maria își pusese în întrebare prea multă speranță pentru ca poștașul să îi poată răspunde sec, și apoi nu ar fi fost plauzibil, doar abia ce băuse apă. Știu eu ce să zic, spuse Petre pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, încât replica începea să-l caracterizeze, astăzi încă nu ajunseseră banii pentru pensie și, fiind vineri, de-acum mai sigur e să așteptați până luni, dar cum luni nu lucrăm pentru că e a doua zi de Paște, și nici marți, rămâne pe miercuri. În fața acestei incertitudini doamnei Maria îi pieri speranța. Aproape că ne vine să scriem că îi pieri cheful de viață, dacă nu ne-am imagina-o zâmbind totuși în timp ce închide ușa. A fost un zâmbet amar, într-adevăr, dar tot zâmbet se cheamă. Rămâi cu bine, Petre, spuse ea cu gravitate, deși cea care rămânea era de fapt ea, nu poștașul: așa-i cu sintagmele fixe, pot deveni paradoxale în anumite contexte.

Doamna Maria închise ușa apartamentului, intră în bucătărie și lăsă factura să cadă pe masă. Luă un pix din vitrina de sticlă a dulapului în care își ținea, cu gura în jos, cel mai bun set de pahare cu picior, nefolosit de ani buni. Rupse o bucată dintr-un ziar și scrise cu cifre uriașe următoarea socoteală: 800-550=250. 550 de lei pensia, 800 de lei factura la curentul electric, două sute cincizeci și cinci de lei însemna suma pe care doamna Maria mai trebuia să o adauge la pensie pentru a putea plăti factura. Foarte mult, spuse ea subliniind cu două linii paralele rezultatul, în timp ce capul i se mișca a afirmație (sau pur și simplu îi tremura). Încercă să-și amintească cât consumase în ultima lună, de câte ori pornise reșoul pentru a face mâncare sau a se încălzi. Fuseseră un sfârșit de martie și un început de aprilie friguroase în București, o doamnă de vârsta ei are probleme de circulație: nu se încălzește nici dacă doarme îmbrăcată sub plapuma de lână, tot trebuie să lase reșoul în priză două ore lângă pat, de la șapte la nouă, o zi da, una nu. Cea în care nu dădea drumul la reșou făcea mâncare: aburii încălzeau bucătăria cât de cât. Radioul? De el nu se putea despărți! Dacă îl scotea din priză se simțea prea singură. Numai becul îl aprindea foarte rar: învățase să facă lucrurile pe întuneric, la lumina reșoului. 

În urmă cu vreo cinci ani să fie, când încă mai trăia soțul ei, aveau gaz și apă în apartament. Pe atunci trăia parcă mai bine, deși făceau economie: nu lăsau apa să curgă degeaba, luau mai mult gratis de la robinetul din curte. Apa de la robinet provenea dintr-o conductă istorică a Bucureștiului, trasă de nemți pe timpul războiului tocmai din Parcul Tineretului, pe sub Cimitirul Bellu și Ferentari. Cine știe unde se vărsa mai încolo, dar în cartierul Rahova, în curtea interioară a unui bloc cu tencuiala atât de ștearsă, încât nu se mai distingea nici culoarea cărămizilor, un racord își scotea țeava îndrăzneț dintre dalele cubice de piatră și, înclinându-se apoi de două ori, consecutiv, la nouăzeci de grade, direcționa apa înspre o găleată de tablă.

Doamna Maria opri robinetul. Ridică găleata. Era grea, deși o umpluse doar pe jumătate. Noroc că locuia la parter, altfel cine știe dacă ar fi reușit să o care până la etajul doi sau trei, pentru că blocul nu avea lift. O cană se scufundă în găleată, luă apă și o turnă în ghivecele răspândite prin bucătărie. După ce toate florile primiră apa mult dorită, doamna Maria se așeză pe un scaun și, de la masă, Iertați-mă, dragele mele, spuse, voi margaretelor și voi garoafelor, eu v-am crescut până acum și ați înflorit cu mult înaintea florilor din curte, Este adevărat, și vă mulțumim pentru asta, răspunseră florile încetând să se mai legene în încercarea de a impresiona soarele, Apolo e al meu, dă-te mai încolo, îți trag o petală-n tulpină de ți-o-ndoi (așa se amenință florile atunci când cresc prea aproape una de cealaltă, sau cel puțin așa își imagina doamna Maria că o fac)!

(fragment din carte în lucru)