Rumena Georgieva Pavleva s-a născut la Giușevo, regiunea Kyustendil, din Imperiul Otoman, în jurul anului 1829. În zonă existau, pe vremea aceea, așezări aromâne, care au fost slavizate ulterior. Acesta este numele cu care a rămas în cronicile slave. 

Caimacamul turc din Kriva Palanka, atras de frumusețea ei, a răpit-o pe când avea doar doisprezece ani, vrând s-o convertească cu forța la islamism, dar locuitorii din satul ei și din satele vecine, unde avea rude, s-au revoltat și au ieșit cu armele s-o salveze. Patruzeci de săteni au fost arestați ca rebeli, însă au fost eliberați, până la urmă, împreună cu fata răpită. Tatăl ei a măritat-o atunci, în 1843, la nici paisprezece ani, cu Georgi Șopa.

Hotărâtă să se răzbune, Rumena îi ajuta pe haiduci cu informații și mâncare. Admira, în special, ceata căpitanului Ilo Markov Maleșevski, care, cu 170 de oameni, a atacat turnul Deve Bair în 1854.

Când haiducii au ucis turci la drumul mare, a fost trădată că îi ajutase. Au arestat-o și au dus-o la Palanka, unde a fost torturată să spună ce știa. Fiindcă a negat, i-au ucis soțul în torturi și l-au arestat pe tatăl ei. L-au ținut un an în închisoare, la Skopje. S-a întors bolnav, epuizat, și a decedat curând după aceea. 

Acest fapt, coroborat cu creșterea agresivității raidurilor oștilor turcești și albaneze, au hotărât-o pe Rumena, în anul 1855, să își lase la socrii fiul, în vârstă de numai patru ani, pe Andon, și să intre într-o ceată de haiduci, să lupte împotriva celor care îi atacau pe săteni. Căpitanul Ilo Maleșevski a refuzat să primească o femeie în ceata lui, așa că ea s-a hotărât să-și formeze propria ceată, avându-l ca stegar pe Stoian Krkljanski, un fierar dintr-un sat vecin. Spre deosebire de alte femei haiduci, ea nu a ascuns niciodată că era femeie.

În perioada 1856-1861, ceata condusă de ea, compusă din aromâni, bulgari și macedoneni, a adus teroare în rândul bandiților violenți și a autorităților otomane din munții Osogovo până în Vranje, apărând localnicii. Cei care colaborau cu turcii au fost pedepsiți, de asemenea. În sate era cunoscută ca o căpităneasă dreaptă, numită Regina Munților. Turcii au pus recompensă mare pe capul ei și al haiducilor ei, însă păstorii și sătenii o anunțau sau îi ascundeau, reușind să scape întotdeauna. 

În anul 1860, a încercat din nou, fără succes, o alianță cu căpitanul Ilo Maleșevski. Refuzul a îndârjit-o, însă, printre haiducii de sub comanda ei, a dat naștere unor discuții controversate, până atunci înăbușite de victoriile obținute. Spase din Gradec, unul dintre haiduci, ar fi vrut să devină căpitan, dar fără să-și formeze o ceată de la zero, cum o făcuse Rumena. El a repetat vorbele lui Ilo, că o femeie nu este potrivită să țină arma în mână, și cu atât mai puțin să comande bărbaților. Și-a găsit câțiva aliați, hotărând să-i omoare pe Rumena și Stoian și să preia conducerea cetei.

Spase și Milko din Gaber s-au strecurat în colibele în care dormeau cei doi, într-o noapte, să-i ucidă în somn. Erau atât de speriați de ei, încât nu au stat să verifice dacă cei înjunghiați mai trăiau, ci au dat foc colibei pe urmă, să fie siguri că aveau cale liberă pentru a ajunge căpitan, respectiv stegar. Ceata condusă de Spase a acționat câteva luni, după care s-a risipit, odată cu venirea unei ierni aprige. 

O parte dintre haiducii Rumenei nu au vrut de la început să li se alăture, învinovățindu-i de crimă. Stoilko din Târnovo, prietenul cel mai bun al celor uciși, a jurat să se răzbune. Milko și alți trei, considerați vinovați de moartea Rumenei și a lui Stoian, au fost, la rândul lor, omorâți în somn, în satul Jidilovo, din apropiere de Kriva Palanka, apoi s-a predat autorităților. Spase, care lipsea în ziua aceea, a scăpat cu viață. 

Dar murise cu adevărat Regina Munților? O văzuse cineva moartă? Legenda spune că nu. Așa cum au existat trădători în ceată, care să-i vrea morți, erau și haiduci credincioși jurământului dat. 

Se zice că unul dintre cei mai tineri, trimis după vreascuri pentru focul de seară, a auzit când se complota crima și l-ar fi anunțat pe Stoian. Astfel, cei înjunghiați și apoi incendiați erau doar hainele lor umplute cu paie, pe când adevărații conducători ai haiducilor fugiseră, imediat după căderea nopții. 

Într-un sat, s-au ascuns în butoaie care urmau să fie încărcate pe o navă și trimise pe Dunăre, pierzându-li-se urma. Ajunși pe țărmul românesc al Dunării, Stoian a redevenit fierar, lucrând cu ziua, pe ici, pe colo, pentru mâncare și adăpost sau pentru un rând de haine de-ale locului, fără să prindă rădăcini în satele și târgurile prin care poposeau o vreme. 

Astfel, în anul 1862 au ajuns la București, fără să bănuiască nimeni cine sunt cu adevărat. S-au stabilit la marginea orașului, într-o mahala. S-au căsătorit și au dus o viață liniștită în noua patrie. După ce a lucrat câțiva ani pentru alt fierar, Stoian și-a deschis fierăria lui.

Rumena Voivoda, Regina Munților, a murit în anul 1895, în București, în vârstă de peste 65 de ani. Nimeni nu știa că vecina lor a fost, în tinerețe, căpitan de haiduci undeva, departe, în Imperiul Otoman.