Nu se întâmplă de multe ori să deschizi o carte și să constați că personajul principal s-a născut în aceeași zi cu tine. Mărturisesc că nu m-am hotărât încă dacă mi-e simpatic, dar îmi place complexitatea psihologică a lui Horipundo... 

Mai puțin prezenat în presa centrală, romanul Pipa domnului Horipundo semnat de Teo Spătaru, a apărut la editura Ariergarda în 2014 și e povestea, cel puțin ciudată, a unui profesor de limba română care ajunge să lucreze ca infirmier la un spital cunoscut din Timișoara. 

Ambiguitatea însoțește însă parcursul epic. Cititorul planează tot timpul între contingent și imaginar. În prim-plan se află experiența de șomer a protagonistului. Deși artist la origine (autor de poezii în studenție), fire liberă deci, Horipundo trăiește limite cotidiene, fobii curioase (fobia râgâitului în public, de exemplu) și dependențe nevinovate (ca cea de gogoși). Pare inofensiv, interesant în felul lui, dar de abia când alunecă în picaresc, devine complex. Din plictiseală, el găsește o metodă inedită de a-și spori veniturile, urmărește taximetriștii care încalcă regulile de circulație, îi fotografiază, află date importante despre familiile acestora și apoi le ia banii, amenințând că dacă se va raporta incidentul, cei dragi vor avea de suferit. Totul devine un joc de restabilire a ordinii, până când într-una dintre fotografii o vede pe Sabina... Prin retrospecție, facem cunoștință cu aceasta. E studentă în primul an la Litere, colegă cu Horipundo și iubirea lui din studenție.

Autor de poezii, Teo Spătaru nu se dezice nici în roman de aspectul liric. El se joacă cu sensurile, cu stările, cu sentimentele (Dragostea e un joc de cuvinte/ Cu mișcări de litere înapoi și înainte,/ Cu vocale sonore când te apucă extazul/ Și consoane triste.../ de fapt ăsta-i tot hazul!) cu ritmul și chiar cu ordinea, alcătuind un lexic propriu:  Trepateu Scarmicia, Mulgeața Canici, Ghidezat Școtoca, Tramanca Cugin etc.). 

Ludicul domnește magistral, înnodând ițele poveștii. Hazardul însă e doar aparent, înțelesul se află dincolo de raționalitate, vizează fragilitatea ființei umane. Prezentul evoluează paralel cu trecutul, iar iubirea este trăită intens de personaj chiar și în momentul în care fata e nevoită să-l anunțe că va pleca în Danemarca pentru studii, cu o bursă. Urmează o serie de amoruri superficiale până în momentul reîntâlnirii celor doi. Ceva, atunci, trezește în sufletul protagonistului dorința de a-și reconstitui propriul paradis. Sabina, însă, nu mai este aceeași, are o familie și îl tratează cu răceală pe Horipundo.

Ajungi astfel, ca cititor, să te întrebi cât de încăpățânat e cazul să fii în lupta pentru fericire? Se justifică insistența, fie ea și izolată în sfera propriei imaginații? Sau devine o formă de agresivitate? Unde se trage linia între orgoliu și iubire? Cât din trăirile noastre profunde au la bază egoismul și cât de capabili suntem de empatie...

Pipa domnului Horipundo e un roman al energiilor vitale, al ludicului, o carte care te provoacă să gândești, să-ți pui întrebări, să descoperi sensuri relative, să-ți evaluezi măsura proprie, să-ți știi limitele și evadările. De aceea, parcă nu personajul, ci întreg romanul e simpatic...