A venit o dată la mine la o trecere de pietoni, s-a apropiat și m-a privit cu o curiozitate infinită în ochii alungiți, migdalați, de tătar. Nu i-am spus nimic și ne-am revăzut peste o vreme la o petrecere de ziariști, a venit iar la mine și a început să plângă. Îi vedeam ochii înlăcrimați și îi auzeam hohotele dar o clipă i-am surprins și privirea piezișă. Să se asigure că m-a prins. Eram cu Elena, ne-am așezat pe niște trepte, l-am flancat, Elena îl ținea de mână. Ne-a spus că trece printr-o perioadă oribilă, că viața lui n-are nici un sens și eu - noaptea neagră a sufletului? Mi-a zâmbit, i-a plăcut formularea. L-am condus la mașină, o mașină scumpă, o să fie bine, are bani, am râs cu Elena după ce a plecat, fără să ne întrebe și pe noi dacă ne lasă undeva. După un an, în vară, m-a văzut în parc și a alergat după mine. 

- Vrei să fii profesorul meu de poezie?

- Nu cred că se poate preda. Cine are nevoie de-un profesor, nu-i destul de megalomaniac să fie poet. 

Era ceva ce spusesem de mai multe ori, așa că i-am dat-o cu mare încredere, cum își  dau actorii replicile repetate.

- Nu vreau să scriu, vreau să citesc.

- Păi citește.

- Nu, vreau să mă ajuți să-mi recapăt plăcerea cititului. În adolescență citeam de plăcere, am și tradus din Paul Celan, când eram la școală, în Elveția. Mă atingea arta, pe urmă nu știu ce s-a întâmplat, nu mai simt nimic. 

- Dar nu-mi dau seama cum...

- Te plătesc. Spune-mi cât vrei. 

- O să-ți iau banii degeaba, n-am nici o idee ce-aș putea să fac.

- Nu contează. Mie-mi place oricum de tine și banii nu-s o problemă. 

- Dar nici nu știu cum să încep. 

- De oriunde, nu vreau ceva formal. 

Dar voia, altfel simțea că e păcălit. Încă de la prima oră, mi-a spus că așteaptă de la mine o metodă. Ne vedeam în restaurante, era mâncău, se și vedea pe burta lui, unii patroni îl cunoșteau și ne tratau ca pe barosani. Își lua câte patru feluri de mâncare și le halea cu poftă. Versurile lui Celan traduse de el căpătau deodată un efect comic:  Lapte negru, dimineața te bem, la amiază te bem, seara te bem... Uneori spunea că și-a uitat cardul acasă și că trebuie să plătesc eu. Oricât încercam să trag conștiincios ședințele spre poezie și artă, le aducea inevitabil spre el însuși, îmi povestea încă o dată ce-i spusese terapeutei lui. Dacă încercam să povestesc și eu ceva de-ale mele, mă asculta de cele mai multe ori cu nerăbdare. Nu mă oftica și nu doar că eram plătit, mă interesau problemele unuia bogat, era ceva nou, auzisem destui amărâți și era chiar înduișător, adică dacă nici banii nu te rezolvă, e aproape tragic. Nu intru în amănunte, să spun doar că într-o seară l-am luat la o terasă unde erau trei mese lungi lipite și în jurul lor lume veselă, actori în mare parte, fete ca niște bomboane, toți cu umor, strălucitori și calzi. 

- Și tu îi știi pe toți oamenii ăștia?, m-a întrebat, melancolic. 

Ajunsesem să ne simpatizăm atâta, că i-am propus o dată să nu-mi mai dea bani, ca să nu ne umbrim prietenia. 

- Stai liniștit, mi-a spus, nici nu-i simt. 

- Cât de bogat ești, totuși. Milionar în dolari?

- Da. Dar am amici mai bogați. Și la noi e o ierarhie,  sunt ăia ca mine și ăia care sparg într-o seară la club 10 șampanii de 2000 de euro sticla. 

- Ai yaht?

- Nu, dar am o casă la Cannes.

Taică-su își luase un auditorium de zeci de mii de euro, se refugia acolo, bea și asculta muzică. La beții îl apuca plânsul, i se făcea milă de săraci și voia să-i ajute. Își făcuse primii bani serioși dintr-un fel de escrocherie, așa o numea fiu-su dar mie mi se părea inocentă, poate chiar benefică. Vânduse talismane vindecătoare în anii 90 și o făcuse la scară largă, națională, la inițiativa unuia din străinătate. I-am spus râzând lui fiu-su că nu văd nici o problemă, că nu i-a lăsat pe oamenii ăia fără case, doar fără ceva mărunțiș - ești fix ca el, mi-a răspuns, de altfel de la început mi s-a părut că semănați. Vorbea moralizator dar tot și-a luat într-o zi o mașină nouă și m-a scos la o plimbare. L-am dus la vernisajul unui amic, credeam că-l combin dar nici nu s-a uitat la tablouri, am stat 5 minute  și-am urcat iar în jeep.      

O singură dată am reușit să-l fac atent la poezie. Ne-am dus la el acasă, la casa lui independentă adică, stătea în centru, geamurile dădeau spre bulevard, era zgomot și cald, n-avea aer condiționat, nici măcar un ventilator. Mi se plânsese că nu poate să doarmă și acum înțelegeam că nu erau neapărat nopțile negre ale sufletului de vină. Nu știa să-și facă un minim de viață bună. Avea bani dar nu știa să-i cheltuie, nu-și dădea seama cum îl afectează realul concret, de-aia poate nici nu-l mai atingea arta, că-i scăpa partea ei materială, cum le scapă și multor critici și artiști mediocri. Dar atunci l-a atins, i-am pus pe youtube o poezie de TS Eliot și i-am citit una de-ale mele, un sonet cu sonorități de poezie clasică, de manual școlar. Știam că așa ceva ar avea șanse să-i placă prin ceea ce s-ar chema profesionism:

Într-o altfel de viață-am coborât aici la Racoviț în haltă

și-am luat-o leneș spre casă, pe sub norii joși, prin iarba-naltă

iarăși se sfârșise școala și știam doar ce-mi arăta soarele

nu urmam vreo cărare, numai lăsam să mă ducă picioarele 

și-oricum aveam un singur drum, drumul spre o altă zi luminoasă 

și-un singur timp, acum, aveam deci timp să mă întind în iarba deasă

și să fantasmez la puștoaica slăbuță cu părul roșcat și creț

despre care-am auzit în tren că s-a spânzurat ast-noapte-n Olteț:

Dacă-aș fi iubit-o eu, dac-aș fi lăsat-o eu însărcinată

nu s-ar mai fi temut de tat-su, că nu m-aș fi temut să fiu tată

și pentru pielea ei minunată aș fi furat lemne, să fac bani

aș fi ras pădurea pentru picioarele ei subțiri de șaișpe ani...

de fapt dă-o dracu, am deja o creață subțire și roșcată

ce-mi lipsește mie-i prezentul ăla nesfârșit de altădată. 

 L-am văzut că e atent și la despărțire ne-am privit în ochi cu o apropiere nouă, ca și cum am fi fost frați, mai mult, ca și cum o ființă din mine din spatele conștiinței obișnuite s-ar fi regăsit pe sine în el, la capătul privirii lui și se saluta. 

Îi făcusem astrograma vedică, avusese cândva o comoară și o pierduse. Când pierzi o comoară, ca să fie reală încercarea karmică, trebuie să-ți amintești uneori de ea și să ți se pară că ai recăpătat-o, ca pe urmă, imediat, să-ți dispară din mâini. Îi citisem traducerile din Celan, nu-mi venea să cred că-s ale lui. Nu știam nici dacă i-a plăcut vreodată cu adevărat arta, nu înțelegeam cum poate cineva să piardă așa o plăcere. Până și muzica, spunea el, îi trecea pe lângă urechi. Vorbea cumva cu dispreț de pasiunea lui taică-su, mie mi se părea total firească. Merită să te îmbogățești numai să ai un auditorium și o sală de proiecție, deși există și biserici și săli de concerte și de cinema pentru noi ăștia mai săraci. Dar în seara aia mi s-a părut că văd că nu mințise, deși apoi a revenit la opacitatea anterioară sau poate tocmai de asta mi se părea autentic, că am văzut contrastul.

E un vers al unui poet american, "te-aș invidia dacă aș fi născut sub semnul invidiei", nu-i invidiam condiția. Sunt creștin deci cred că am un suflet etern și că tot ce-i pe aici e mărunt. Dar el tot încerca să-mi stârnească pizma sau să mă impresioneze, vedea câte o casă frumușică, zicea, poate-o cumpăr, de ce, măi, nu vezi că n-are curte, unde-o să mă chemi la grătare? O iau și pe-asta de-alături, o dărâm și-mi fac curte. 

Nu mai știu cum a fost, de ce ne-am terminat ședințele dar ne-am revăzut abia peste vreo jumătate de an. Aveam o lectură la Brașov, la universitate și s-a nimerit și el prin oraș. Am citit un poem foarte lung despre viața trăită în prezentul cel mai imediat, povesteam câteva aventuri de bagabont neînfricat din tinerețea mea, mă dădeam mare cu spiritul meu de libertate. Zice nu știu ce antropolog sau poate Fitzgerald că viața celor cu bani e mai închisă, că  sunt coordonați în toate de părinți. Dar acum venise la Brașov să vadă dacă nu s-ar putea muta acolo, să mai pună distanță față de ai lui. Zicea că într-un oraș mai mic ar putea fi mai barosan, că și-ar găsi o fată provincială pentru care ar fi ca un zeu. Ne-am bucurat că ne-am văzut, m-a luat la un prieten al lui după lectură, să fumăm un joint și pe urmă să mă ducă la București cu mașina. Tovarășul lui ne-a propus să jucăm un joc de cărți, cât stăm în bucătărie, la joint, am jucat Trombon. E un joc unde pui pe masă cărți cu fața în jos și declari ce-ai pus, zici trei șeptari și următorul jucător spune doi șeptari și tot așa. Scopul e să scapi de cât mai multe cărți, așa că poți să și minți, ai sau n-ai șeptari, spui că ai. Dacă-l bănuiești pe un altul c-a mințit, strigi trombon! - și dacă l-ai prins, ia toate cărțile de jos, dacă a spus adevărul, le iei tu. Prima dată am pierdut rău, jucam aiurea, fără strategie. Ceilalți doi cugetau la ce cărți ieșiseră, la ce aveau în mână, calculau probabilități. Când s-au împărțit iar cărțile, am observat că unele erau murdare pe spate și altele perfect curate. Am înțeles imediat că era un pachet de suflet, unul luat de-a lungul anilor la munte, la mare. Am verificat discret, cele sub șapte erau curate, jucase deci Whist în principal. A-nceput distracția - imediat ce făceau un anunț fals, strigam trombon. Nici n-apucau să le pună pe masă. Prietenul meu milionar se înfuriase și, ca un copil, mă imita, striga și el trombon imediat ce anunțam, doar că avantajul meu era acum atât de mare, că n-aveam nici un interes să mint. Tovarășul lui era șocat, șoptea - nu-nțeleg, nu-nțeleg ce face...N-are sens, nu se poate...Mai târziu m-am gândit că aș fi putut să-i provoc și să jucăm pe bani dar plăcerea momentului era prea rotundă ca să mai aibă nevoie de o completare meschină. Elevul meu își  dorise să recapete magia artei și acum era copleșit de magie, numai că nu părea să-l încânte. Părea să-l umilească și nu-mi place să văd oameni umiliți mai mult de o fracțiune de secundă, mai ales că urma să mă ducă la București cu mașina, așa că le-am propus abrupt să încheiem și să jucăm și altădată. M-am dus la baie și i-am auzit de după ușă:

- E deștept...

- Da...

Era o mare tristețe în vocile lor, poate și ceva respect dar mai mult tristețe, ca și cum n-ar fi vrut să fie adevărat. 

Pe drum am încercat să fiu cât mai modest, să nu se simtă aiurea. La un popas și-a luat vreo șase feluri din meniu și a mușcat din ele cu înverșunare maniacală, chelnerița era puțin speriată, oricât ar fi fost de obișnuită cu șoferii de camion ardeleni. A împins accelerația până la refuz, vâjâiau satele înnoptate pe lângă noi, doar că acum nu mai era bucurie, ca în alte dăți, când îi făcea plăcere să mă ducă în zbor și ne priveam cu ochi strălucitori. Îi revenea simpatia dar, cum se zice în filmele cu divorțuri, simțeam că se sfârșise între noi. 

Casa lui era la cinci minute de garsoniera unde stăteam cu Elena și totuși a vrut să urce la mine și să se cace. S-a uitat la cămăruța noastră, abia încăpea o canapea și orga la care-și studia Elena partiturile, la ghivecele cu flori și la cearșafurile și perdelele albe, mirosind a balsam. La el venea uneori o fată din lumea bună, se îmbăta și voia s-o ia în cur dar nu rămânea și-a doua zi. A închis ușa la baie și Elena m-a întrebat râzând:

- Ce-i cu ăsta? N-are baie acasă?

- Taci...te aude...

Dar îmi venea și mie să râd și am râs. Mi-a scris după o vreme, își  lăsase jobul și plecase în Asia. Picta, mi-a trimis niște acuarele frumoase, avea talent. Se pregătea să meargă în Mongolia și mi-a spus să vin și eu. 

- Egocentratule, i-am răspuns, e vreo 2000 de dolari biletul până acolo. S-a urzicat.

- Renunță și tu la ceva...nu știu, du-te mai puțin la teatru...

Am râs, mi s-a făcut iar drag de el. La teatru - cum mă vedea el pe mine și viața mea, cum vedea el banii. 

- Ce-mi dai dacă-ți spun cum te-am bătut atunci la Trombon?

N-a răspuns, nu știu ce era în mintea lui, pe net e greu să-ți dai seama.

 El a fost unul dintre puținii noștri vizitatori, nu prea aduceam oameni acasă. Am avut mai târziu gândul că fusese un test, că fusese trimis din Tartar să afle ce-i cu mine și că se întorsese ca un diavol din poveștile lui Creangă cu vestea înspăimântată că  sunt un vrăjitor mai puternic decât se așteptau.  

  Au mai fost doi, unul, persoană fără adăpost, cu câțiva ani în urmă, când stăteam la Obor, mi l-a adus Ștefan I.; era frig afară și băiatul ăla primise niște bani de la un american care-l iubea, Ștefan îi lua o taxă din ei, că și așa cică îi juca la păcănele. Au venit amândoi cu multă iarbă și și-au injectat ketamină în bucătărie. Elenei nu-i plăcea situația dar eu am plusat, mă convinsese Ștefan să-l țin pe ăla o noapte și m-a momit și cu iarba. Mi-era cumva teamă de ăla, mă simțeam amenințat de el, Elena mi-a și zis că seamănă cu primul ei iubit. Am vorbit mult și ne-am confruntat, la un moment dat intrase în camera ei fără să bată la ușă și m-a enervat. A spus că e "un călăreț cu prea mult cap". L-am văzut cum se teme de flacăra aragazului și m-am mai liniștit. L-am culcat în bucătărie și toată noaptea am stat cu o curea lângă mine, cu catarama înnodată, pregătită să ne apăr. Mi-a zis Elena că îmi simțea încordarea. Când s-a dus atunci la aragaz, a avut un fel de a merge ca și cum ar fi fost un mort purtat pe picioare, cu capul căzut, fără viață. M-am dus noaptea în bucătărie și l-am întrebat dacă vrea o pătură, se uita speriat la mine. A șters-o înainte să ne trezim.