Într-o seară rece și întunecoasă de iarnă, la marginea unui sat mic și trist din Suedia, sub o movilă de pietre despre care se crede că ar fi bântuită, o tânără face o descoperire macabră: cadavrul îngropat al unei fetițe. Întâmplare o marchează pe tânără și intervine poliția. 

Opt ani mai târziu, în 2017, același loc, același sat trist, aceeași pădure întunecoasă și amenințătoare. Personajul care dă numele seriei din care face parte acest nou roman (primul fiind Gheața de sub picioarele ei), Hanne Lagerlind-Schön, profiler de profesie, răsare din pădure, cu o privire hăituită și rătăcită, și dă peste un băiat care tocmai se costumase în rochia cu paiete a mamei sale și se rujase la fel ca ea. În urma ei, femeia lasă un jurnal. Acesta este jurnalul dispariției ei.

Femeia nu-și amintește nimic din ce s-a întâmplat în ultimele câteva zile. În vârstă de vreo șaizeci de ani, ea participa la o anchetă. Se pare că Poliția Națională Suedeză se hotărâse, la un moment dat, să se ocupe de rezolvarea unor infracțiuni violente nesoluționate, iar cazul fetiței îngropate sub movila de pietre din Ormberg, locul unde se petrece povestea, venise acum la rând. Așa că, de la Stockholm, a fost trimisă o echipă de polițiști redutabilă, din rândul căreia făcea parte și profilerul Hanne. Căci se pare că a fost, totuși, vorba de o crimă. Iar când mai este descoperit și cadavrul unei alte femei, aproape scheletică, împușcată în piept și cu fața zdrobită cu o piatră, ei, bine, oare nu cumva este vorba de un criminal în serie care bântuie acel sat uitat de lume?

În fine, povestea e lungă și personajul care dă numele seriei, Hanne, este prezent mai mult prin intermediul jurnalului pierdut de ea și găsit de Jake, tânărul care tocmai începe să-și descopere identitatea sexuală și faptul că se simte extrem de bine machiat, rujat și înveșmântat în haine de fete. Și așa începe să se dezvolte povestea. Celălalt personaj este Malin, o tânără polițistă care visează să fugă cât mai departe de aceste locuri, ea fiind cea care a făcut descoperirea macabră de sub movila de pietre din urmă cu opt ani.

În spatele unei povești polițiste a cărei origine se află tocmai în trecutul îndepărtat se află o meta-poveste, o dramă care devine din ce în mai prezentă în ultimul timp. O dramă pe care însă doar am redescoperit-o, odată cu valul de refugiați din calea războiului și a bombelor ce au năvălit, în lipsă de alternative, dinspre Orientul Mijlociu, în Europa cea plină de oportunități.

Cu multă vreme în urmă, zona în care se petrece această poveste era un prosperă. Oamenii aveau locuri de muncă, toată lumea era fericită și împăcată. Dar interesele politice și lăcomia au făcut ca firmele să se închidă sau să se mute în locuri unde mâna de lucru era mai ieftină, iar oamenii de-acolo s-au trezit șomeri, fără nicio perspectivă, fără niciun ajutor din partea autorităților. Deci le-a căzut extrem de prost faptul că, în sânul comunității lor, au fost vârâți cu forța mai bine de o sută de refugiați iugoslavi, care au primit tot ajutorul care lor, suedezilor, oameni cinstiți și onești, le-a fost refuzat.

Iar acum, opt ani mai târziu, aceeași poveste. În adăpostul în care altă dată fuseseră primiți iugoslavii plecați din țara unde pe atunci avea loc un adevărat război civil, acum au fost cazați "arăboi bărboși gata să sară pe fetele noastre", cum se exprimă la un moment dat unul dintre personaje.

Aceeași veche poveste, doar cetățenia refugiaților s-a schimbat. Oamenii de acolo (și de pretutindeni, îmi închipui, că nu sunt toți primitori în rest, iar suedezii din Ormberg fac notă discordantă) au rămas la fel de plini de resentimente: pe ei, niște străini, îi ajutați, iar pe noi, cetățeni cu drepturi depline ai acestei țări, nu? De ce? Cu ce-am greșit?

Dilemele etice pe care le are unul dintre personaje sunt dilemele cu care se confruntă toată lumea:

"— Dar refugiații, se interesează el. Cei nou-veniți. Poate pot face ca Ormberg să înflorească din nou.

— Serios? O mulțime de arabi în mijlocul pădurii. O să se ducă naibii toată treaba. Ei nu știu nimic despre viața de aici.

— Dar primesc ajutor, nu? încearcă el. Cu deprinderea limbii, ca să-și găsească de lucru, și așa mai departe.

Nu răspund la asta, pentru că are dreptate. Primesc al naibii de mult ajutor. Ajutor pe care locuitorii din Ormberg nu l-au primit niciodată, deși fabricile s-au închis, iar satul a agonizat mult timp, înainte să ajungă cu un picior în groapă.

Deși ne-am născut aici, nu a existat niciun fel de ajutor, atunci când, într-adevăr, era nevoie de el.

Dar așa ceva nu poți spune cu voce tare. Mai ales dacă ești polițist și reprezinți societatea bună și dreaptă."

Așadar, un băiat de cincisprezece ani, a cărui mamă a murit de cancer (el dă vina pe Dumnezeu pentru asta), cu un tată alcoolic, agresat de niște colegi bătăuși la școală și prin sat, descoperă jurnalul lui Hanne și află detalii care pot rezolva un vechi caz de crimă, dar și motivul pentru care Hanne a dat buzna din pădure, la ceas de seară. O polițistă tânără vrea să rezolve cazul fetiței de sub movilă, dar are niște idei care îi vor da peste nas mai încolo. Iar personajul principal al seriei, Hanne, profilerul, suferă de demență din ce în ce mai avansată, motiv pentru care scrie jurnalul dispariției sale.

O intrigă întortocheată și complexă, un peisaj sumbru, rece și întunecos, și personaje ale căror caractere se dezvăluie mai ales prin ideile interioare, pe care nu îndrăznesc să le exprime cu voce tare.

Camilla Grebe pune pe masă niște probleme extrem de actuale (deși romanul a apărut în 2017) și nu ezită să dea verdicte. Dar exprimând argumente pro și contra. De unde nu te-aștepți răsar enigmele, personajele dubioase și sinistre, ideile sumbre ce nasc monștri, și în pofida câtorva scăpări și erori de logică (eu le-am zis clișee), e clar că avem în față una dintre cele mai literare autoare scandinave de literatură polițistă a timpurilor moderne.

Camilla Grebe - Jurnalul dispariției mele, editura Trei, 2019, trad. Ioana Ghișa