Un zid cu graffiti.

Ana pare că iese din zid și vorbește publicului.

ANA

Ana are mere. Ana are mere. Ana are mere...

Prima propoziție pe care am învățat să o scriu la școală.

Întâi am învățat să facem bastonașe.

N-am înțeles de ce facem bastonașe.

Bastonașele sunt rele, bat copii, am zis.

Nu, a zis tovarășa învățătoare.

Bastonașele noastre sunt bune, ajută bătrânii să meargă.

Așa am învățat să fac bastonașe bune.

Apoi n-ul dintr-un bastonaș. Și m-ul. Două bastonașe lipite.

Apoi a-ul. Fără bastonașe. Rotund, frumos, cu codiță.

Apoi r-ul. Nici-o legătură cu bastonașele.

E-ul are așa, o siluetă elegantă, e frumos.

Apoi minune – din a și m și n și e și r a ieșit ea.

Propoziția. Ana are mere.

Am scris-o pe zidul ăsta de 100 de ori.

Vă place?

Nu vă uitați așa nedumeriți.

Nu vă cer un efort de imaginație.

Sunt acolo.

Litere. Cuvinte. Fraze...

Degete. Picioare. Trupuri...

Chipuri. Cântece. Voci...

Sunt acolo, în zidul ăsta.

Nu le vedeți?

Vă rog. Vă rog.

Concentrați-vă.

2019, toamna. Manhattan, New York.

Biroul Biancăi. Munți de cărți. Măști africane.

Bianca lucrează pe laptop.

BIANCA

Proiectul Revoluția...

Nu pot. Nu pot să scriu despre asta.

Nu mai vreau să mă gândesc la trecut.

I’m over it. O.V.E.R.

Dar ce, puteam. Nu, nu puteam să le zic nu.

"30 de ani de la căderea Corinei de Fier,

Zidul Berlinului, Revoluția, Schimbarea" bla bla

"Sfârșitul Comunismului"

"Tu ești româncă, un autor respectat, scrie ceva."

Nu ești invitat în fiecare zi să scrii pentru The New York Times.

Cum puteam să zic nu. Imposibil să zic nu.

Și totuși...

Romanele mele sunt Science Fiction.

Ficțiuni, extratereștri, vietăți hibride, ciudățenii IT, roboți, holograme, VR, cyborgs...

Evadări în viitor. Lumi care nu există.

Decât în imaginația mea.

The Revolution Project. Proiectul Revoluția.

Mai dificil decât pare.

Imposibil?

Hai gata, Bianca baby.

Destulă autocompătimire tipic românească.

Enough is enough.

La lucru.

2019, toamna. Madrid, Spania.

Radu coafează o perucă în fața unei oglinzi mari din salonul lui: "RADU - Hair Stylist".

RADU

Hai că te fac ca în Todo Sobre Mi Madre, filmul lui Almodovar. Artistă te fac. Star. Cum zicea maică-mea, Dumnezeu s-o odihnească: "Taică-tu nu e frizer, e artist capilar, așa să zici acolo la universitate la București. Să nu zici unde, la Focșani, s-o lași așa, artist capilar. Să nu te creadă ăia vreun provincial." Asta e, mamă. Uite că și eu am ajuns artist capilar. Am salonul meu. La Madrid. Cred că ți-ar plăcea aici, e mai tare ca Focșaniul, Bucureștiul și toată România...

Okay, ce se întâmplă cu mine? Vorbesc cu peruca, mă conversez cu maică-mea care-i moartă. Am înnebunit? Am fumat ceva? Nu, nimic. N-am mai fumat, n-am mai tras pe nas de când m-am însurat cu Pedro și am adoptat-o pe aia mică. Suntem și noi părinți acum, avem o responsabilitate. Ce să-i zic Gloriei când se face mai mare? Taică-tu a fost un drogat, a renunțat la facultate, a fost căpșunar, a făcut și trotoarul o vreme... Nu, n-am să-i zic așa ceva niciodată. O să-i spun lucruri care s-o facă mândră de mine. Taică-tu a fost un artist, a făcut doi ani la arte plastice în București, a imigrat în Spania... Nu e ușor să fii imigrant. O iei de la zero. Cazi, te ridici, cazi din nou, te ridici din nou. Supraviețuiești. Taică-tu e un supraviețuitor. Asta o să-i zic.

2019, toamna. București.

Casandra e garderobieră la Teatrul Național, în timpul unui spectacol.

Vorbește singură, e învățată să facă asta.

CASANDRA

Ia uite câte jachete, pardesie, pălării, și e de-abia mijlocul lui octombrie... Festivalul Național de Teatru. Lume bună. Lume nebună. Oameni, muritori... Îi văd pe dinăuntru și pe dinafară... Le văd trecutul și viitorul... Îi văd vii și morți... Am eu darul ăsta. Ca-n spectacolul ăla mare al lui Andrei Șerban. Tragedia antică. Sau Trilogia antică? Trebuie să scrie p-aici pe vreun afiș. Sau la arhivă...

Casandra. Mă cheamă ca pe aia de la Troia. Blestemată să profețească viitorul, dar nimeni să n-o creadă. Pentru că a refuzat un zeu care a vrut să i-o tragă...

Că așa era cu zeii, vedeau o muritoare și se transformau în bivoli sau cerbi sau mai știu eu ce, că erau în călduri și li se punea pata pe câte una... Sau o puneau de un război doar așa că-i apuca să se răzbune pe câte un om... Că nu i-a cinstit cum trebuie, că nu i-a ridicat în slăvi, așa ceva...

Așa fac toți ăștia de la putere, cum ajunge unu mare șef, cum crede că poate face orice cu oamenii, că e el mare și tare... Așa a fost și Ceaușescu, așa sunt și ăștia de-acum, politicienii, nimic nu s-a schimbat...

Au murit oameni la revoluție, ne-am sacrificat copiii, pentru ce, ca să se ungă ei zei și dumnezei... Sta-le-ar în gât toată puterea și bogăția...

Și ăștia care vin la teatru doar ca să se vadă pe sticlă, că poate-i prinde vreo cameră TV, baroni de cartiere, miniștri și ministrese, primari și primărese, vedete și vedetuțe, curve și curvari, botoxați și botoxate, dezaxați și dezaxate, artiști neînteleși, cronicari, panglicari, căcănari, afaceriști care se dau mari că vin la teatru dar răspund la telefon în mijlocul spectacolului...

Ce vă place să vă-mpodobiți, mă. De unde aveți mă bani, hai spuneți de unde?

Că pe vremea lui Ceașcă n-aveam nici-un palton, nici-o jachetă la garderobă, era un frig de-ți îngheța saliva în gură și mintea în cap, da lumea venea la teatru pentru teatru, pentru piesă, pentru actori, pentru o replică, o șopârliță care le ținea de cald la suflet o săptămână...

Ana vine la garderoba Casandrei.

ANA

Bună ziua.

CASANDRA

Ați uitat ceva la garderobă?

ANA

Nu. Acum am ajuns.

CASANDRA

E târziu. Spectacolul a început de juma de oră.

ANA

Nu-i nimic.

CASANDRA

Sunteți actriță?

ANA

Nu.

CASANDRA

Studentă?

ANA

Da.

CASANDRA

La actorie?

ANA

Nu.

CASANDRA

Ești frumoasă. Ai putea fi la actorie.

ANA

N-am talent de actriță.

CASANDRA

Ziceam și eu.

Parcă te-am mai văzut. De aia.

ANA

Sunt la arte plastice.

CASANDRA

Scenografă?

ANA

Nu știu. Nu cred. Poate. (se uită în jur)

CASANDRA

Și? Ce vrei, să intri la spectacol pe gratis?

ANA

Nu vreau să intru la spectacol.

CASANDRA

Atunci cu ce pot să te-ajut, duduie—?

ANA

Ana. Mă cheamă Ana.

CASANDRA

Așa, Ana. Și ce ziceai că vrei?

ANA

Nimic.

Ba nu. Vreau. O țigară.

CASANDRA

(scoate pachetul de țigări) Ia de-aici. Ia două.

Am fost și eu studentă săracă...

ANA

Una ajunge.

Ia o țigară.

Ia una și Casandra și le aprinde pe amândouă.

CASANDRA

Să nu ne prindă ăștia, că n-avem voie să fumăm aici.

ANA

Nu?

(...)

2019, decembrie. Manhattan, New York. Biroul Biancăi.

Bianca vorbește la telefon.

BIANCA

Sorry, Roy, I just—can’t do it. I can’t write this damn piece, I—

I know you relied on me, it’s a great opportunity, but—

There are a few Romanians who could write this.

Tismăneanu, for instance. Or Norman Manea. Or Andrei Șerban—

I see… I get it… You need a woman’s voice.

A woman like me who was there at the revolution, a fighter, a dreamer, sure.

I’m the fucking feminist Dracula-Revolution flagship.

No sarcasm, I just—

I did try, Roy. I couldn’t sleep for a month.

I don’t know, maybe it’s a form of PTSD or something…

Okay… Okay… I could try that.

Go to Bucharest, be there on December 21-22.

Write something personal.

A diary of the prodigal daughter… after 30 years, blah, blah, blah.

I’m not mocking the importance of—

Okay… Okay…

No, I have no family left over there.

Whaddafuck, Roy, how old did you think I was?

I was 15. Freshman in high school.

Okay, Roy… Okay. Okay. I’m going.

But if I can’t write it, don’t push me, okay?!

2019, decembrie.

Casandra se uită la oamenii de pe stradă de la o fereastră.

CASANDRA

Câteodată am impresia că trăiesc într-un acvariu, că sunt un pește.

Mă agit, dau ture, de la stânga la dreapta, de sus în jos, de jos în sus...

Nu obosesc. Cineva se uită mereu la mine.

E ca și cum aș fi pe o scenă.

Nu, nu aia de la Studioul Casandra. Aia e pentru studenți.

Eu sunt diva și prizoniera cutiei ăsteia de sticlă.

Deschid gura, o închid, o deschid iar. Cânt un rock fără sonor.

Muzica dansează în interiorul corpului meu, se prelinge prin branhii, se agață de creier.

Voulez-vous coucher avec moi, ce soir?

Voulez-vous coucher avec moi?

Sunt o curvă într-o vitrină din Amsterdam.

Sau peștele care o vinde.

Sunt prințesa troiană care a pierdut războiul – Casandra, vrăjitoarea...

Nu, sunt doar o cățea care așteaptă la barieră...

Mi-a spus bunu odată—sunt trei feluri de câini:

Ăia care trec pe sub barieră, ăia care așteaptă să treacă trenul…

Și ăia care sar bariera.

Ce fel de câine ai fi tu? Tu, cu tine vorbesc.

De ce te uiți așa la mine? Ce vrei?

Sex sau o poveste tristă?

Sau și una și alta?

Nu e nevoie să-mi spui... Știu exact ce vrei.

Doar mă cheamă Casandra...

Am să-ți zic totuși un secret:

Nu am fost niciodată la Amsterdam.

Sunt atâtea țări pe care nu le-am văzut...

N-am călătorit deloc în străinătate.

Într-o bună zi am să sparg acvariul ăsta și o s-o iau așa, razna, prin lume...

Islanda, Belgia, Suedia, Norvegia, Antarctica...

America, Mexic, Brazilia, Jamaica, Bermude, Cuba, Argentina...

Egipt, Maroc, Kenya, Camerun, Africa de Sud...

India, Bali, China, Japonia, Indonezia...

Spania, Grecia, Turcia, Siria, Israel, Iran...

Troia e în Grecia sau în Turcia?

La vară mă duc în vacanță la Troia...

Promit!