În ultimele luni, o campanie organizată în 2014 de Agenția de Dezvoltare Comunitară "Împreună" a ieșit iarăși la suprafața platformelor de socializare (Facebook), lucru care a condiționat, în mod tipic, constituirea unui spațiu virtual fertil pentru manifestarea unor fenomene precum racist hate speech sau, dimpotrivă, racial fetishization.

​ Postarea de pe Facebook constă într-o serie de 13 fotografii cu studenți care țin o serie de pancarte cu mesaje personalizate, "cu scopul de a combate stereotipurile ce-i privesc pe tinerii romi" din universități: "Merg în fiecare zi la facultate, iar asta nu mă face specială", "Și eu sunt romă, dar nu port fustă tradițională", "Sunt romă și nu mănânc litere, le studiez!" – cel din urmă fiind cel mai cunoscut, căci a ajuns să circule, nesurprinzător, și independent. Răspunsurile, după cum am menționat anterior, se răsfrâng asupra a două categorii: a celor care, pe de o parte, scriu comentarii rasiste, inadecvate și ignorante, și a celor care, pe de altă parte, într-un mod la fel de ignorant, elogiază cu emoticoane și/ sau share-uiesc postarea cu ajutorul căreia, de fapt, își autoalimentează iluzia "toleranței" și a "minții deschise", cea prin care și-i apropie pe romi de experiențele lor proprii.

​ Iar acest ultim fapt mă conduce către următoarea idee, la care am reflectat după ce un prieten activist mi-a trimis această postare și mi-a spus că i se pare rasistă, sentiment pe care l-am împărtășit, dar pe care nu mi l-am putut explica inițial. E vorba despre acel sentiment, binecunoscut de către mulți dintre noi, care te face să conștientizezi intenții nobile la concurență cu instinctele care îți spun că ele eșuează în a construi realitatea dorită. Efectele sunt contraproductive, căci, în loc să îl distrugă, această postare perpetuează stereotipul, și, în loc să emancipeze această minoritate etnică în spațiul românesc, adâncește relația de putere unilaterală care se stabilește între eu/ noi ("normalul", reprezentat de un grup central și dominant) și celălalt ("anormalul", reprezentat de un grup marginal și, în consecință, subjugat), obligându-l pe cel din urmă să ocupe o poziție de vulnerabilitate.

​ De aceea, formule-slogan precum "Sunt romă și citesc Thomas Kempis" sau "Am tablouri pe perete, nu carpete" nu contribuie la mișcarea colectivă de susținere (socială, politică, civică etc.) a unei comunități, ci, din contră, o discreditează în favoarea unor voci individuale, care demonstrează că singura modalitate de a trăi "legitim" la noi este prin a te conforma regulilor noastre. Cu toate acestea, până și această opțiune devine imposibilă atunci când nu există egalitate de șanse în educație.

​ Tind să cred că acest proiect, deși bine-intenționat, reprezintă una dintre multele instanțe în care reușim, involuntar sau premeditat, ocazional sau sistematic, să creăm doar aparența non-discriminării (rasismul structural, de exemplu, este pregnant în cazul "locurilor speciale" destinate etnicilor romi în instituțiile de învățământ din România), transformându-i pe membrii acestei minorități în actanți ("tokens") ai jocului nostru de menținere a reputației de stat progresist. În psihologie, fenomenul este denumit ethnic/ racial tokenism și presupune întocmai această falsă și imorală vizibilitate acordată grupurilor minoritare cu scopul de a induce ideea de diversitate rasială în interacțiunile sociale. Odată exploatat, el poate conduce la interiorizarea stigmatului rasial și, implicit, la dorința de a abandona elementele care caracterizează fundamental grupul de apartenență.

​ Așadar, de ce alegem să susținem, șapte ani mai târziu, o campanie care îi definește pe romi prin ceea ce nu sunt și ceea ce nu fac, care conservă implicit semne ale rușinii, în loc să oferim un spațiu de comunicare potrivit pentru a descoperi care sunt adevăratele lor experiențe din cadrul mediului universitar elitist?