Cătălin Ghiță

Nu știu, sincer, care ar fi cea mai bună poveste pe care o cunosc (aleg să interpretez substantivul în contururile generoase ale unui "scenariu ficțional", nu ale unei narațiuni strict fabuloase). În mare măsură, aceasta se datorează faptului că farmecul unei povești depinde de ceea ce germanii numesc Stimmung, adică de dispoziția afectivă în care cititorul se găsește la un moment dat. Există, astfel, povești atrăgătoare pentru îndrăgostiți, cum sunt idilele lui Richardson sau Rousseau. Există, apoi, povești irezistibile în ochii aventurierilor, precum cele din 1001 de nopți. În fine, există povești care încapsulează mistere, precum cele din romanele elenistice sau din proza romantică. Și abia am deschis cutia Pandorei: enumerația s-ar putea întinde aproape la nesfârșit. Din unghi pur personal, istoria care m-a atras constant și pe care o recitesc periodic cu aceeași plăcere este cea a micului funcționar Akaki Akakievici și a mantalei sale. În absența acestei nuvele, nu s-ar putea imagina modernitatea în literatura rusă și, îndrăznesc să plusez, în cea europeană: mai mult, proza în cauză a avut ecouri considerabile în spațiile literare de pe alte continente (de pildă, la japonezul Akutagawa). Orice autor care vrea să ia cu asalt spațiul ficțional ar face bine să mediteze profund în marginea subtilității imaginative a lui Gogol, care nu are nevoie de pârghia evenimențialului ca să răstoarne, cu dezinvoltură, lumea.

Ligia Pârvulescu

După aproape o viață întreagă de când nu se mai văzuseră, doi prieteni foarte buni se reîntâlniră în sfârșit. Drumul unuia dintre ei fusese diferit de cel al majorității: devenise eremit și trăia undeva pe un munte, într-un loc unde chiar și gândul ajungea cu greu. Cu toate astea, printr-o urzeală și într-un mod doar de ea știut, iată că viața îi reunea pentru scurtă vreme în acel loc izolat pe cei doi – pustnicul și omul de lume.

După bucuria revederii, o masă frugală și multe povești, eremitul îi spune prietenului său că, înainte de despărțire, dorește să-i facă o surpriză plăcută. Învățând în atâția ani ceva magie, întinse un deget către o piatră din apropiere, iar piatra se transformă imediat în aur. Pustnicul, surprins că prietenul său era nemulțumit, îi spuse că îi va dărui o stâncă de aur, mult mai mare, și într-adevăr căută cu privirea și găsi curând o stâncă ce aproape egala ca dimensiuni mirarea ce-l cuprinsese. Întinse și de această dată degetul și stânca enormă se transformă în aur, care strălucea de parcă soarele coborâse chiar în acel loc să lumineze lumea. Dar, spre uimirea eremitului, prietenul său era la fel de nemulțumit, ba chiar începuse să și bombăne, cu privirea în jos. Căutând să-i facă totuși pe plac, pustnicul îl întrebă ce și-ar putea dori, pentru că voia totuși să-i dăruiască ceva. Acesta scoase cuțitul de la brâu și răspunse: "Vreau degetul tău."

Catrinel Popa

Cred că povestea cea mai grozavă dintre toate ar trebui să fie – cum altfel?! – una fără sfârșit. Un sistem de vase comunicante, poteci ce se bifurcă, rame și sertare. În fine, tot tacâmul pe care orice povestaș iscusit, de la Șeherezada încoace, îl are la degetul mic. Lăsând însă tehnica narativă deoparte, după mine o poveste cu adevărat minunată este cea a Cenușăresei. Dovadă că, transpusă în orice epocă, de la cea victoriană până la epoca noastră (post)postmodernă, își păstrează intacte atât resursele compensatorii, cât și puterea de seducție. Cred că multe dintre cititoare (poate și câțiva cititori) îmi vor da dreptate.

Iulia Micu

Nu știu dacă Saint-Exupéry, Micul prinț, a fost cea mai bună poveste pe care am citit-o vreodată, dar, în mod cert, a fost povestea care mi-a plăcut cel mai mult de îndată ce am început să o înțeleg. Și pe măsură ce am recitit-o, am găsit în ea adevăruri mari și grele, unele chiar dureroase, îmbrăcate într-un discurs de o candoare, de o finețe aparte. Esteticienii au văzut-o ca pe un manifest al vechii arte în fața noului, în fața constructivismului, a artei abstracte, căci ce s-ar asemăna mai bine cu elefantul pitit sub pălărie decât ironia lui Magritte de a ascunde sub pălăriile din picturile sale declinul vieții burgheze de odinioară? Și nu o dată criticii au scris că Exupéry ar fi discutat despre război și despre povestire cu André Maurois, într-o noapte de vară, la Benvin, și că niște cititori serioși ar trebui să o vadă ca alegorie la poziția Franței în cel de-al Doilea Război Mondial sau că frumoasa iubire dintre eroul reflexiv și floarea sa, unicul trandafir de pe asteroidul B-612, oglindește dragostea lui Exupéry pentru soția sa Consuelo, dar și o viață sentimentală și o viață de cuplu agitată, împărțită între cinism și remușcări, între iubiri pasagere (Sylvia Hamilton, Natalie Paley…) și seri liniștite, în familie, dedicate scrisului, la vila Benvin din Long Island. S-a mai scris și că în portretul Micului prinț ar trebui găsit Denis de Rougemont discutând cu prietenul său Tonio și pozând pentru personajul acestuia, întins sau cu genunchii îndoiți, în imensa grădină exotică de pe insula tropicală. Sau că intriga este fie rememorarea unui accident aviatic mai vechi al scriitorului, fie o premoniție a prăbușirii sale ulterioare în deșertul algerian.

Câteodată, ca să le dau dreptate, citesc Micul prinț împreună cu Ondaatje (Pacientul Englez), însă de cele mai multe ori nu fac asta, preferând să recitesc pur și simplu și să mă opresc îndelung în fața frazelor, în fața imaginilor, ca și cum aș privi prin ele și dincolo de ele și să observ că pe măsură ce înaintez în viață vibrez tot mai intens, odată cu fiecare cuvânt.