A fost o vară ca nicio vară în care seara inspiram mirosul grădinii proaspăt udate și citeam Vara și Nunta și Primul om. Mă gândeam mult la Oran, Alger, Tipasa și Djemila. Pe Camus la început îl confundam cu Humphrey Bogart, din cauza pozelor cu țigara în gură. N-am visat să-l copiez, doar să mă refugiez în lumina văzută de el, în schimb, un timp, am vrut să-l imit pe Saramago, să eliberez frazele de puncte, de virgule și de majuscule, dar când am ajuns să împărțim aceeași țară - deși el era practic pe o insulă -, deja sărisem la alt scriitor, Pamuk, căruia îi cumpăram cărțile și-n spaniolă și-n engleză ca să fiu sigură că am prins esența cuvintelor lui, care în turcă sunau mult mai melancolic și melodios. Erau deja trei întâlniri ratate, și atunci am văzut un film cu un actor care mi-era antipatic și cu multe clișee, dar care reușea întâlnirea asta cu toți marii. Se numea Midnight in Paris și deși râdeam și șopteam: ce prostie, mă apropiam de scaunul din față și-mi ziceam: ce noroc pe enervantul ăsta, uite-l și pe Fitzgerald, uite-l și pe Hemingway.

Puteam să încerc și eu ca în film, totuși am ales altceva, puțin mai mârșav, dar trebuia. An după an venea în București un poet-critic literar de peste mări și țări, și știam că el vorbise cu Philip Roth, Murakami, Pamuk, Ian McEwan, Doris Lessing și cu alții, nu prin vreun e-mail, nu la telefon, ci față-n față, se priviseră, dăduseră mâna, poate luaseră câte o alună din același bol sau împărțiseră o sticlă de vin. Ne-am împrietenit și i-am zis în glumă adevărul: voiam să caut în ochii lui fețele lor, cuvintele lor, gesturile, momentele în care se vedeau în el, ca să înțeleg ceva. Nu era ușor pentru că se intimida, dar știam că sunt acolo, și așa am vorbit cu Doris Lessing, i-am zis c-am găsit Carnetul auriu la mai puțin de doi euro și a râs, i-am zis că Walking in the Shade a stat mulți ani pe biroul meu, iar ea și-a amintit de Rhodesia și de când lucra ca secretară și de toți iubiții ăia ai ei. Poetul-critic voia să vorbească despre el, dar eu scormoneam după toți ceilalți, ca-n Fantoma cu Whoopi Goldberg, da, el era un fel de Whoopi Goldberg și-l puneam să deschidă ochii mai larg să dau la o parte straturi după straturi care nu mă interesau și să ajung la cine voiam; am găsit-o chiar și pe Elif Shafak, cu inelul ei imens turcoaz și cu cel în formă de piramidă: trebuie să scrii despre ce n-ai voie, mi-a spus, dar voiam să dau de Clarice Lispector, știam că și el era fascinat de ea, totuși erau doar articole și cărți, era prea tânăr ca s-o fi cunoscut.

Într-o zi eram într-o pădure de lângă mare, mă uitam în sus spre vârful unui pin, soarele îl bătea tare în cap, iar eu puteam să mă uit ore în șir la el și am auzit un fâșâit, m-am întors, și un bărbat în pantaloni scurți călca ușor și avea o plasă de prins fluturi. Semănați cu scriitorul, am zis timid, și el a dat din cap: da, da, ai văzut fluturele? Nu, eu doar pinul. Lasă pinii, dacă vrei să scrii, fluturii sunt importanți. Asta nu mi-a plăcut, așa că am zis: niciunul dintre celelalte romane nu m-a răvășit, așa, ca Lolita, ce să fac, poate mi-a plăcut prea mult, poate a fost prima. A ridicat din umeri și a râs: poate o să-ți găsești și tu Lolita, dacă alegi fluturii.

Când a venit Baricco în București, n-a avut nimic din farmecul pe care-l creasem în jurul lui, nu era strălucire, nu erau artificii, nu spunea ceva nemaiauzit, crezusem că o să simt extraordinatul cum mă ia și plutesc, și era doar un bărbat cu păr alb care-mi zâmbea seducător, ca orice italian care-și încearcă farmecul cu orice femeie. Așa că m-am întors la Cortázar. El mă aștepta cocoțat pe noptieră și măcar răspundea cum voiam și adăuga un che după fiecare frază în care apăreau pinguini și mâini înmănușate și pulovere de care nu poți să scapi și poduri între două clădiri și căutări senzuale în Paris și cai care dădeau buzna în casă. De-asta i-am fost fidelă mult timp, pentru că absurdul lui e și al meu, asta până am dat nas în nas cu Pavese, care a spus: în artă se exprimă bine numai ceea ce a fost absorbit cu ingenuitate.

Citesc știri - uneori -, poate apare ceva, ca la Márquez, deși nu vreau să scriu Scandalul secolului, sunt atentă la cuvinte care apar anapoda în conversații, m-au inspirat o curte și o savarină, iar prima mea povestire s-a numit De-a învârtita prin coapsele memoriei și țâșnea dintr-o cană cu apă, mă interesează obiectele care pot să aibă altă însemnătate și pe urmă da, sunt amintiri care se învârt în jurul nostru și mai aruncă ceva spre noi, ne tot facem că nu, nu scriem despre noi, dar dacă e ceva ce nu ne lasă-n pace, până la urmă o facem, chiar dacă ascundem cum putem de unde a pornit totul.