Una dintre cele mai mari surprize editoriale din acest an o constituie volumul Marcel Proust, Les Soixante-quinze feuillets (Cele șaptezeci și cinci de file), apărut la editura Gallimard, o revelație de mare senzație pentru toți iubitorii operei proustiene. Apărut, de altfel, la numai un an distanță de centenarul morții scriitorului, volumul transcrie câteva manifeste inedite ale lui Proust și un document legendar, regăsit recent în arhiva descendenților familiei criticului Bernard de Fallois, un manuscris care fusese considerat pierdut și, ca atare, nu a fost inventariat între documentele prezente în arhiva Bibliotecii Naționale Franceze. De altfel, chiar Proust ar fi vorbit despre el într-un caiet din 1908, iar Fallois l-a folosit atunci când a elaborat prefața pentru ediția din 1954 a cărții Contra lui Sainte-Beuve, considerându-l cea mai veche versiune a romanului În căutarea timpului pierdut.

După ce descoperirea profesorului canadian Sirois-Trahan, care înfățișa un Proust surprins pe un fragment de peliculă coborând în grabă scările bisericii Madeleine din centrul Parisului, la nunta contesei Elaine Greffulhe cu ducele Armand de Guiche (2017), a generat o serie de discuții controversate, și la scurtă vreme după ce profesorul și criticul literar Luc Fraisse a reunit într-un volum o serie de nuvele inedite scrise în aceeași epocă precum și Indiferentul și Plaisir et les Jours, taman pe când se liniștiseră apele, revelația aceasta a tulburat din nou exegeza proustiană contemporană, trimițând-o înapoi la bibliotecă în căutarea celui mai recent graal proustian și, mai ales, pregătind-o pentru marea întâlnire cu un autor de 36 de ani, care din 1899, când abandonase romanul neterminat Jean Santeuil, nu își mai îndreptase atenția asupra unui alt proiect ficțional, un autor care atunci când a început să scrie aceste pagini, în 1908, era încă necunoscut contemporanilor săi. Drept urmare, fiind anterioare volumului Contra lui Sainte-Beuve, însemnările din aceste pagini redau, se pare, cea mai veche versiune a romanului În căutarea timpului pierdut și sunt, totodată, o piesă esențială de puzzle care lipsea din geneza complicată a operei proustiene, constituind, nici mai mult, nici mai puțin, așa cum spune Tadié în prefață: "momentul sacru de unde izvorăște marea operă".

Șaptesprezece la număr, fragmentele care alcătuiesc cele șaptezeci și cinci de pagini, conțin însemnări de călătorie (de la Belle-Île cu Reynaldo Hahn, note pentru articolul "Impression de route en automobile" apărut în Le Figaro în noiembrie 1907, de la Veneția, Balbec), plimbări la țară (descrierea peisajului acvatic de la Guermantes și a peisajului de câmpie de la Méséglise), dar și idei esențiale din care va lua naștere eseul Contra lui Sainte–Beuve, un fragment inedit din Jean Santeuil, și, mai ales, cea mai veche versiune a episodului despre madlenă și multe alte fragmente care vor fi reluate și prelucrate în roman, precum: problema treziei, a dublei retrospecții, a visului, a morții și a doliului; un lung fragment consacrat tinerelor fete la malul mării; un prim portret al personajului Swann la Combray și al doamnei de Villeparisis la Balbec (aici Criquebec), evocarea imaginii mamei și a bunicii, descrierea apelor de culoarea safirului și a străzilor scăldate de soare din Veneția.

Chiar dacă frazele nu sunt atât de rafinate precum cele care vor constitui mai târziu substanța romanului sau, pe alocuri, s-ar părea că nu putem recunoaște stilul atât de original, cu care ne-am obișnuit, al scriiturii proustiene, vorbim totuși despre același tip de scriitură care privilegiază logosul, conștiința, subiectul, eul și care întrupează, de fapt, tot ceea ce dictează realitatea și judecă, admite ceea ce se găsește "acolo, în afară". Avem astfel, dacă mai era nevoie, încă o dovadă că opera proustiană trăiește și continuă să meargă mai departe ca un organism autonom și asta nu numai datorită hazardului istoriei ci, în primul rând, datorită autorului ei care excelează în cunoașterea normelor vieții interioare.

Cu alte cuvinte, iată-ne întorși din nou în camera întunecată a lui Proust, în spatele patului metalic, privind peste umăr la cum se naște conturul fiecărei litere, forma fiecărui cuvânt, cursul lung și lin al frazelor sale acvatice. Iată-ne citind fiecare fragment și fiecare pagină chiar în timp ce se scriu. Sunt prea multe fraze interminabile, prea multe descrieri, prea lungi, prea stufoase, prea multe detalii, prea multe personaje, prea mult snobism, prea multă aristocrație, prea multă narațiune, prea mult eu, prea multă autoanaliză, într-un cuvânt prea mult Proust. Și totul e prea dens, prea sufocant, la fel ca mirosul greu al fumigațiilor pe care le ține aproape, lângă pat, pe noptieră. Swann încă nu există, nici Albertine, nici mătușa Léonie, nici Gilberte, nici Odette, nici Saint-Loup, nici Vinteuil, nici Guermantes, nici Elstir, nici Bergotte, nici Charlus. Nimeni. Tot așa cum încă nu a avut loc nici discuția cu Bibescu despre manuscrisul trimis lui Gide, nici Celeste nu l-a împachetat cu grijă, și nici autorul Falsificatorilor de bani nu l-a refuzat înainte de a-l răsfoi. Proust încă nu există ca romancier. E doar traducătorul lui Ruskin și autorul câtorva cronici publicate cu pseudonim.

Și iată-ne din nou captivi în universul proustian, prinși în păienjenișul genezei operei sale de unde pare să fie tot mai clar că de-a lungul timpului, autorul este cel care ne-a investit cu sens pe noi cititorii săi, și nu invers. El a privit lumea, a văzut, a înregistrat și a descifrat tot ce se putea descifra și a formulat cum nu se puteau formula mai bine toate axiomele fundamentale despre timp, despre dragoste, despre gelozie, despre tragedia și comedia fiecărei vieți, despre misterele și măștile lumii. Astfel, citind aceste șaptezeci și cinci de pagini ar trebui să înțelegem, cred, cu toții, că Proust a ales să ne lase încă o dată timp pentru a-i da din nou dreptate cu privire la înțelegerea superioară a multora dintre lucrurile fundamentale.