Înainte să-mi bulversez atenția cu diferite tipuri de ecrane, încă din vremurile când cartea însemna un mister pentru mine, am fost o mare ascultătoare de povești. De cele mai multe ori ale bunicii, care îmi povestea în fiecare seară câte o întâmplare din viața ei de copil de la sat sau câte-o poveste interesantă din timpurile ei de croitoreasă a Brașovului interbelic. Primele prințese cu care am făcut cunoștință au fost cele cu mănuși lungi, din dantelă, pe care un material le "îmbrăca" cu totul și care veneau la bunica mea cu bomboane cu miere și cu rugăminți insistente ca ea să facă imposibilul și să repare vreo haină stricată. Vocile celor dragi, recitându-mi povestiri și basme, au țesut, de-a lungul anilor, universul din jurul meu, astfel încât realitatea și ficțiunea au ajuns să fie construite zid în zid și să-și împrumute, una de la alta, câte una-două trăsături în cele mai neobișnuite momente.

Până am învățat să citesc, poveștile ascultate au fost o realitate paralelă, în care mă scufundam cu totul. În interiorul lor jonglam între personaje și narațiuni, în așa fel încât pe parcursul unei zile mă trezeam pirat, mă preschimbam în maimuțică și deveneam, până seara, o mamă dăruită, care-și învăța păpușile să facă plăcinte cu noroi și să coloreze pereții.

Mai târziu, privind-o pe mama cum stă nemișcată ore întregi în fața unei cărți sau pe tata, care râde cu poftă la vreo anecdotă din Trei într-o barcă, mi-am dat seama că ei au acces la o lume în care eu n-am pășit încă, și pe care căutam s-o descopăr cu fervoarea unui Marco Polo. Am învățat să citesc rapid, fără să mă poticnesc prea tare; aveam o bibliotecă pentru copii recent achiziționată, plină de enciclopedii atrăgătoare și de cărți de aventuri care mă așteptau acasă. Le țin minte și acum, cu hârtia lor îngălbenită, ieftină, cu copertele lucioase și fără ilustrații – cărțile care m-au pus prima oară imaginația la treabă, pentru că nu aveau nicio referință vizuală, și pe care le apreciam pentru mirosul și aspectul lor.

De-a lungul anilor, rafturile bibliotecii mele s-au umplut cu diferite volume până în punctul în care au devenit neîncăpătoare. Pusă în fața deciziei dureroase de a renunța la unele dintre ele, am găsit alternativa e-book-urilor ceva mai prietenoasă ca înainte. Pentru că nu mă puneau în poziția detestabilă de a alege, de a decide care carte să vadă în continuare lumina zilei și care să zacă pe fundul unei cutii de carton, în praf și întuneric. Din groaza de a nu alege s-a născut o altfel de relație cu cărțile, cele în format electronic, cărora le apreciam utilitatea, dar nu le simțeam prezența. Chiar dacă am adunat o bibliotecă portabilă frumușică, de titluri amestecate din toate genurile, plăcerea cantității n-a reușit să acopere nostalgia calităților care fac din carte un obiect atât de îndrăgit: foșnitul hârtiei, scârțâitul ușor al paginilor când se dezlipesc pentru prima oară de cotor, mirosul de cerneală, de coală nouă sau de carte "afumată", ținută în bibliotecă ani întregi și "asezonată" cu mirosurile casei în care a trăit. Cu toate că pe e-book poți sublinia în toate culorile fără să strici suportul material al cărții, lectura pe suporturi electronice îmi pare o variantă sărăcită a lecturii. E împuținată de gesturile ei specifice și redusă la câteva click-uri, la momente când tableta se blochează sau se descarcă, la lungile așteptări de încărcare a volumului, la frica de a nu ți se salva însemnările, la semnul ei de carte electronic, de sus din dreapta, care uneori mai încurcă paginile. Recunosc că n-am nici eu un e-reader performant, însă actul lecturii pe acest tip de suport mă ține departe.

Pierderea efectului de real pe care ți-o dă un volum fizic, care atârnă cu greutatea lui în mâinile tale, este compensată prin calitatea informației, de multe ori indisponibile altfel sau greu de accesat din anumite părți ale Europei. Așa a ajuns pe biroul meu, de pildă, un roman australian de ficțiune ecologică, cu care, altfel, n-aș fi făcut cunoștință decât prin vreo întâmplare neobișnuită. Pentru asta le sunt recunoscătoare cărților în format electronic, cu toate că tânjesc după prezența lor fizică de fiecare dată.

Cu cele audio, în schimb, e o altă situație. Continuare a poveștilor auzite când eram copil, cărțile audio și-au făcut loc în viața mea prin "Punguța cu doi bani" sau "Fata babei și fata moșului", pe care le ascultam atunci când bunica era ocupată. Lectura unui narator, fie ea înregistrată sau live, are ceva din familiaritatea și siguranța resimțite în cele mai fericite timpuri ale noastre, care ne transportă, de fiecare dată, direct în miezul ficțiunii. Îmi amintesc CD-ul cu Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, ascultat în mașină, într-o zi întunecoasă, chiar înainte de Crăciun, cum îmi amintesc și primul meu audiobook ascultat pe vinil, dat în dar, o minunată interpretare unor povestiri aparținând lui Julio  Cortázar și denumite Axolotul. Povestiri cu cronotopi și glorii.

Cărțile audio creează o legătură mai apropiată dintre text și auditoriul său, prin intermediul lecturii unui narator specializat, ales sau nu din domeniul artistic, cum este cazul unor audiobook-uri realizate în momentul actual. Ele se apropie de lectura publică, o formă de manifestare a lecturii ce implică prezența autorului, care alege să citească o selecție de versuri sau pasaje din opera sa. Uneori, lectura publică transformă prin puterea autorului de a face corp comun cu textul; alteori, dezamăgește prin lipsa de patos, sfiiciunea excesivă sau exagerarea voită la care se recurge. Cert este că lectura vie, fie ea înregistrată sau live, oferă o experiență multisenzorială, poate chiar sinestezică, care demonstrează cât de importante sunt elementele precum contextul sau retorica naratorului pentru modul în care va fi percepută o lectură.

La rândul meu, am citit în public altor oameni și am înțeles cum se simte. Cu foile tremurânde în mână, la începutul ultimei luni de vară, spre apus, am citit, timp de doi ani consecutiv, poezii deasupra Bucureștiului, pe terasa unui bloc de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu. În spatele meu, Ateneul la apus; în fața mea, 300 de oameni nerăbdători să începem. În cadrul Nocturnelor de Poezie Contemporană organizate de asociația ARCEN am avut ocazia să dau glas versurilor unor autori de poezie mai puțin cunoscuți, cu voci puternice și trăiri intense. Chiar dacă nu mi se citește pe chip, datorită scrierilor lecturate în acea vară în fața mulțimii curioase am devenit mai curajoasă – am început să mă apropii iar de ficțiune ca de o soluție. Mai târziu, într-o iarnă, când aveam să-mi citesc propriile creații într-o seară din BEAT Bar Umanist, aveam să dezlănțui toată forța și frustrarea adunate de atâta timp. Poeziile citite atunci mi-au făcut dinții să scrâșnească și răsuflarea să mi se taie, pentru că le simțeam ca parte din mine și mă ardeau pe dinăuntru. Cineva mi-a spus în seara aceea că sunt foarte bune și m-am mirat, apreciindu-le ca și cum erau ale altuia.

Dacă e bună, o carte te "prinde". Indiferent de suport. Treci peste greutatea volumului pe care-l cari după tine, peste tableta care se blochează sau peste faptul că nu știi la ce pagină ai rămas ascultându-l pe narator în mașină. Te surprinzi dând scroll fără să conștientizezi că luminozitatea tabletei s-a schimbat și că s-a făcut seară. Oprești audiobook-ul, pentru că îți dai seama că ai ajuns în parcare de zece minute și tu încă ești în mașină, ascultând finalul capitolului. Întârzii zece minute, pentru că autorul își citește ultima poezie la lectura publică și dacă e fix aceea pe care am așteptat-o de la bun început s-o zică?

În fața cărților, timpul se înclină. Iar tu te scufunzi în tine și te lași să plutești o perioadă.