Vă prezint un buton de distrugere. Unul dintre butoanele mele de distrugere. Imprevizibilul. Un Trabant nu se poate cățăra printre povârnișurile unui munte. La fel de dezarmat sunt și eu în fața imprevizibilului. Mă paralizează. Timpul meu lăuntric (my inner time) este un ochi de apă închis într-un vid, nu există adieri pe suprafața lui, ci doar o stagnare predictibilă. Nu știu de unde mi se trage această alergie la neprevăzut, dar știu că vine la pachet cu o jenă fundamentală apărută încă din copilărie: aceea de-a nu gândi pătimaș, de-a nu avea dorințe mari, de-a căuta minimalul, cumpătarea și umbra. Firește, nu mi-a reușit. Vanitatea și egoismul – subtile boli autoimune ale umanismului -au fost mereu mai puternice.

Ceea ce a rămas însă intact până la această vârstă este dihonia cu imprevizibilul. Care nu arareori îmi provoacă un rău fizic: sudori reci, durere de stomac. Desigur, această neputință mi-a priit în proză, care cere o austeritate "calendaristică" de sanatoriu. Culmea e că singurele locuri în care scap de stresul imprevizibilului sunt chiar temple ale imprevizibilului: clădirile dezafectate. În timpul liber, mă îndelectnicesc cu explorarea urbană, mă strecor prin case dărăpănate, ruine industriale, pe sub scări surpate și tavane ce stau să cadă, pe podele râncede. Imprevizibilul ticăie acolo în fiecare bucățică de moloz strivită sub talpă. Însă tot acest pericol permanent mă odihnește. Poate pentru că-n astfel de locuri trecutul este mai puternic decât frica de moarte. Iar asta conjugă, în felul său, o încredere mistică în surprizele reveriei.

Un instrument muzical care mi se pare a fi un inamic al imprevizibilului este dudukul. În traducere, numele acestui fluier tradițional armean înseamnă "sufletul caisului", căci este obținut din lemn de cais. Pe cât de dulce și de intempestiv este gustul caiselor coapte, pe-atât de amare și de protectoare sunt sunetele dudukului, o adevărată armă a liniarității. Dudukul este considerat și-un instrument tânguitor al dezrădăcinaților. Am avut odată un vis: mă scurgeam ca o frunză pe Dunăre de la Marea Neagră și până în Pădurea Neagră, făcând pluta și cântându-le din duduk faliților Europei; din Suhumi și până-n Regensburg – dudukul meu chema pe maluri oamenii distruși, los peridos. Ce este un cerșetor dacă nu o bucată de plastilină în mâna imprevizibilului? Se mai poate pune însă și-o altă întrebare: a te împotrivi imprevizibilului nu înseamnă a refuza o parte esențială a minunilor?