Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal. Demonstrație de literă în mișcare

Primăvara acestui an a fost martora unui adevărat regal teatral. Scena Teatrului Național "Vasile Alecsandri" din Iași a fost gazda unor spectacole care aveau să tragă cortinele de pe sufletele spectatorilor. Una dintre aceste manifestări aulice a constat în punerea în scenă a piesei lui Matei Vișniec, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, magistral interpretată de actorii Teatrului din Chișinău, aflați sub Cuvântul regizorului Cristian Hadji-Culea și al scenografului Adrian Suruceanu.

După cum se poate esențializa din titlu, textul dramaturgului român are în centrul său ideea comunismului ca panaceu administrat, de data aceasta, de Iuri Petrovski, scriitor trimis de către Uniunea Scriitorilor într-un spital unde se află așa-numiții "bolnavi mintal" pentru a-i "vindeca" sau, mai bine zis, pentru a le ameliora maladiile cognitive: "Utilizați-vă talentul pentru ca bolnavii noștri mintal să poată avea acces, și ei, la lumina mișcării muncitorești." În definitiv, metafora azilului de bolnavi utilizată de Vișniec repune în circulație obsesia acestuia față de temele cu miză istorică și, mai ales, față de pierderea libertății omului din est, devenit simbol al unei lumi în care Utopia se scrie cu majusculă, în timp ce normalitatea și drepturile umane devin adevărate sacrilegii. Involuntar, memoria scoate la suprafață grandoarea întrebării lui Cioran din Istorie și utopie: "E oare mai ușor de confecționat o utopie decât o apocalipsă?"

Nu întâmplător, Iuri, al cărui rol este, de fapt, acela de a identifica bolnavii care propagă mesaje antirevoluționare, își începe prima "lecție" prin evocarea cuvântului – magic: "Utopie. Concentrați-vă bine, este un cuvânt care are o curbă crescătoare... Este ca un cal care se cabrează... Utopie... Auziți cum urcă sunetele? Urcă și se risipesc în aer. Totul începe în gura voastră și apoi se termină în neant... Utoooopiiieee..." Actorul care îl interpretează pe Iuri, și anume Ghenadie Gâlcă, le vorbește direct "debililor mintal lejeri", în timp ce dinamica graduală a gesturilor dublează ascensiunea timbrului vocal.

Clasificarea pacienților în "debili lejeri, medii și profunzi" este bine evidențiată în reprezentarea scenică, acest fapt fiind vizibil prin intermediul costumelor specifice fiecărei categorii în parte. Condiția marginală a bolnavilor este reliefată pe scenă prin intermediul elementelor paraverbale și nonverbale, care, alături de toate semnalele generate de limbajul corpului, sunt atât de minuțios și atent controlate de actorii Teatrului din Chișinău, încât personajele care se desfășoară în perimetrul hârtiei prind viață într-o manieră mai mult decât onorabilă. De altfel, în timpul vizionării piesei, efervescența pe care fiecare actor în parte a pus-o în replicile sale, în modul de interpretare, în lăsarea mefistofelică în mrejele personajelor, a colonizat întreaga audiență pe teritoriul unei stări comune – neliniștea. Ca într-un sac amniotic comun, planul spectatorilor a fost dublat constant de "corul bolnavilor mintal", care apare fulgurant de după pereții încăperilor care devin transparenți, sugerând ideea unei lumi în care cuvântul intimitate și-a pierdut completamente autoritatea semantică, făcând loc ubicuității penetrante, care invadează orice formă a încercării de autocunoaștere.

Scenele intercalate în care bolnavii par a fi antrenați într-un joc al hazardului numit "ruleta trecătorilor", pariind pe câteva copeici prezența unei anumite figuri în dreptul ferestrei, ating apogeul în secvența în care personajul numit Nebunul pariază pe Stalin, provocând o serie de reacții vitriolante. Nu după mult timp, în dreptul geamului zimțat, se observă în cadru picioarele lui Stalin și ale unei tinere femei. Prezența acestuia este vag sugerată prin mersul trepidant al actorului care îl interpretează magistral, Sergiu Borș. În Sala Mare a Teatrului de la Iași își face apariția, într-o manieră memorabilă, interpretul lui Stalin a cărui statură se află la antipodul imaginii pe care cititorul și-o crease în timpul lecturii vizavi de postura impozantă a conducătorului.

În ceea ce privește desăvârșirea jocului scenic al actorilor, indicațiile dramaturgului s-au coalizat armonios cu cele ale regizorului, neexistând momente de contradicție totală între viziunile celor doi. De pildă, în operă, directorul adjunct, Stepan Rozanov este, după cum se observă, bărbat, în timp ce Cristian Hadji-Culea preferă să pună în rolul acestui personaj o femeie, actrița care o interpretează pe Stepanida Rozanova, Angela Ciobanu. Să fie această alegere o metodă prin care se apasă pedala de accelerație a mecanismului de devoalare a paradoxului regimurilor totalitare? Se prea poate. Stepanida Rozanova bea cot la cot vodcă alături de Iuri, mărturisindu-i că ea este cea care a trimis organelor puterii un raport referitor la mișcările antirevoluționare din spital. După patru ani, răspunsul venit din partea celor sesizați se constituie în venirea lui Iuri în Spitalul Central de Boli Mintale de la Moscova. Ceea ce impresionează la interpretarea Angelei Ciobanu este felul în care își asumă masculinitatea personajului lui Vișniec, de la tonul vocii și gesturile fără jumătăți de măsură până la felul în care se impune în interacțiunea cu Iuri. Ireproșabilă a fost și interpretarea Dorianei Zubcu-Marginean, actrița care îi dă viață Katiei Ezova, asistenta de bază a sanatoriului. Admirația dusă la extrem pe care o are față de Iuri este foarte bine redată la nivel gestual. Intrată într-o frenezie erotică pusă pe seama atracției față de Stalin, Katia își dorește să inițieze un act intim cu cel care a avut ocazia să-l privească și să-i strângă mâna "Marelui Stalin".

Un mister l-a reprezentat prezența personajului care, la un moment dat, pare a fi umbra constantă a lui Iuri, asimilată, cel puțin vizual, conștiinței personajului din ultimele scene în care pare că însuși scriitorul devine un alienat. Analizând scenele în care Iuri și "umbra" sa apar aproape sub o identitate gemelară, se poate ca acest personaj enigmatic să fie, de fapt, o reminiscență a lui Kukin, cel care știe pe de rost capitole întregi din lucrarea pe care Iuri o scrie în timpul șederii în spital.

Invitat să ia parte la o adunare a bolnavilor care se află în "autogestiune totală", scriitorul este solicitat să devină parte a acestei grupări pestrițe. Simbolul apartenenței lui Iuri la această formă de organizare autonomă a "bolnavilor profunzi" este o cămașă de forță similară cu cele ale membrilor vechi din adunare, ale căror mâneci "atârnă pe jos ca aripile unor păsări monstruoase și obosite". Acești pacienți care constituie o lume în lume devin reprezentările schizoide ale albatroșilor lui Baudelaire (Laissent piteusement leurs grandes ailes blanches/ Comme des avirons traîner à côté d'eux...), albatroși transformați în portavocea mecanizată a puterii.

Nu în ultimul rând, decorurile piesei au fost extrem de bine gândite și articulate scenic, iar acel glissando continuu între cadre (scena amoroasă dintre Iuri și Katia/ secvența jocului frenetic al pacienților/ decupajul cu femeile ale căror prezențe și voci se suprapun la fereastra camerei lui Iuri etc.) a avut un dublu rol: de întețire a atmosferei deja delirante din sanatoriu și de transfer vizual între "spațiul bolnavilor" și cel al oamenilor "sănătoși", curățați de "maladia" propriei conștientizări de către gândirea taumaturgică a Marelui Stalin, așa cum afirmă directorul Instituției de Boli Mintale: "Căci nu numai medicina este cea care-i poate vindeca. Nu, și gândirea Marelui nostru Tovarăș Stalin poate să-i vindece pe bolnavi. Și a fost vina noastră că, până acum, n-am încercat să utilizăm gândirea marxistă, gândirea leninistă și gândirea Marelui nostru Tovarăș Stalin ca terapie împotriva autismului, a schizofreniei și a debilității." Vocea percutantă a directorului a răsunat în toată sala Teatrului, Grigori Dekanozov prinzând viață grație talentului actoricesc al lui Iurie Negoiță.

Cum altfel ar fi putut fi vizionată și trăită Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal dacă nu sub ecourile (pare-se) amorțite ale unei memorii colective comune? Fără îndoială, cei care au urmărit spectacolul montat pe scena ieșeană nu au ocupat doar stalurile, balcoanele sau lojele puse la dispoziție, ci și un loc în garnizoana istoriei mentalităților.