Cum am auzit că a luat Premiul I, am și început să caut pe net. Cu surprindere am constatat că publicase o povestire în Ficțiunea, așa că m-am gândit că poate știa și de mine. Mi-am făcut bagajul și-am luat-o spre Muscel. Cum intri în Valea Popii te întâmpină un tip cu șapcă albastră: nu cumva ai venit să-l vezi pe Andrei Ungureanu? Exact așa, te ia la fix, chiar dacă nu ești decât un zenob, cum sunt eu. Știți că a scris un roman, am început eu… Oho, vorbești despre Nașterea eroului, presupun?! La Valea Popii l-a citit toată lumea.

Zenob

Cum ai aflat că ai luat premiu? Ai văzut lista finaliștilor? Te așteptai? Ai avut presimțiri etc.

Nu am avut niciun fel de presimțire, surpriza a fost totală. De altfel am ezitat mult înainte de a trimite manuscrisul pentru înscrierea la concurs. Probabil că, dacă aș fi știut că aveam să câștig marele premiu, nu l-aș mai fi trimis. Pe 14 septembrie am văzut, din întâmplare (dădusem like paginii Ficțiunea atunci când redacția mi-a publicat nuvela Chindie), că opera mea face parte din lista scurtă a juriului și am început să sper că voi câștiga ceva (dar nu marele premiu, în niciun caz). Am primit apoi un mail scurt de felicitare de la Doina și mi-am dat seama că am câștigat ceva, nu știam însă ce. Confirmarea a venit printr-un telefon din partea ei.

Povestește-mi cum ai citit un roman uluitor.

Când am citit Crimă și pedeapsă eram un student sărac care făcea practică în Paris. Se nimerise să fie o perioadă stresantă, eram bolnav, aveam probleme mari cu somnul, starea mea o oglindea, întrucâtva, pe a lui Raskolnikov. Citeam un roman greu, dens, consistent (peste 900 de pagini) și mă chinuiam cu traducerea din rusă în franceză, limbă pe care o stăpânesc bine dar care nu e limba mea maternă. Crimă și pedeapsă e un roman halucinant, un roman pe care trebuie să-l meriți iar experiența citirii, grefată și pe situația mea din acel moment, mi-au lăsat o puternică impresie.

Vasăzică ai fost în Franța! Cum ai ajuns acolo?

Am sosit în Franța ca bursier al guvernului francez, după o serie de eforturi și peripeții. Aveam 100 de euro toți banii, prima noapte am dormit-o (dormit e mult spus) pe stradă, lângă Gare de Lyon în Paris. Meritul aparține în primul rând unor oameni, un profesor al Universității "Lucian Blaga" și lectorul francez de la Sibiu, care m-au făcut să înțeleg că puteam mai mult decât credeam în acel moment.

De ce n-ai rămas acolo?

Franța rămâne a doua mea țară, locul unde formarea mea ca om s-a definitivat și un formidabil accelerator intelectual. A mă stabili însă în Franța presupunea să accept o nouă identitate (Franța este una din puținele țări din Uniunea Europeană care nu recunoaște minoritățile etnice și unde se presupune că, la depunerea jurământului pentru obținerea cetățeniei, ești deja din punct de vedere cultural un francez) și o serie de beneficii și de probleme pe care noul statut mi le-ar fi oferit. M-am întors în România nu pentru că România nu ar avea problemele ei sau pentru că problemele ar fi mai mici (mi-e, de altfel, imposibil să cunatific nivelul dificultăților cu care cele două țări se confruntă), ci pentru că, România fiind țara mea, am fost dispus să-i accept inconvenientele.

Cât de grea este condiția imigrantului? Experiența asta se află la baza romanului Nașterea eroului?

Hotărâtoare pentru condiția imigrantului sunt poziția socială și nivelul veniturilor. Săracul rămâne un imigrant, bogatul devine expat. Un foarte bun punchline al rapperului francez de origine congoleză Youssoupha spune că: ’’L’argent fait oublier la race, a Paris un arabe pauvre reste un arabe, un arabe riche ça devient un qatari’’ – Banii fac uitată rasa, la Paris un arab sărac rămâne un (simplu) arab, un arab bogat devine qatarez. Dincolo de asta, percepția pe care o avem despre propria condiție joacă și ea un rol important. Nașterea eroului se inspiră, de departe, din episoade trăite în perioada mea în Franța, dar nu e povestea mea, ci o posibilă poveste a unuia din mulții oameni veniți, la fel ca mine, în Paris în căutarea unei vieți mai bune.

Povestește un moment în care te-a uluit civilizația occidentală.

Cred că unul dintre cele mai șocante momente trăite ’’în afară’’ a fost chiar prima interacțiune cu Franța. La aterizarea pe aeroportul low-cost Paris Beauvais, în 2012, am fost șocat să văd patrule de soldați înarmați până-n dinți, supraveghind atent fluxul de călători. Până atunci eu mai văzusem pistoale mitralieră doar în firme. Era în contextul diverselor atente teroriste care au însângerat Franța. M-am întrebat atunci dacă nu cumva greșisem destinație și ajunsesem într-o altă țară.

Care este mâncarea ta preferată?

Sunt ceea ce se cheamă un oportunivor, mănânc orice se nimerește, pe principiul reducerilor. Pot să fac un fel de mâncare corect din orice combinație de ingrediente uitate prin frigider/dulap. Grăsimea și prăjeala nu-mi plac, senzația de uleios pe degete mă scârbește. Nu pot însă să rezist dulciurilor. Când locuiam în Franța și mă întorceam acasă mâncam de fiecare dată covrigi clasici, cu sare, și mici de lângă casă.

Șepci/pălării/fără?

Nu port nimic.

Ce imagine îți vine în minte când te gândești la Valea Popii?

Valea Popii este locul unde, în copilărie, zilele aveau mai mult de 30 de ore și o cupolă magică invizibilă împiedica orice rău sau îngrijorare din exterior să pătrundă.

Sibiu sau București? Nu cumva ești prea "oltean" pentru Sibiu?

Bucureștiul, ca orice oraș mare, nu-și mai aparține, ci aparține, în egală măsură, tuturor celor care vin să-și caute o viață mai bună acolo. Privit sub acest unghi, Bucureștiul îmi este mai simpatic decât Sibiul unde nou-veniții, în special olteni sau ’’mitici’’, sunt uneori priviți cu o suspiciune vecină cu un dezgust fățiș.

Unde ți-ar plăcea să locuiești?

Ubi Muscel, ibi patria. Îmi doresc o casă izolată, loc mult de curte și grădină și acces nemijlocit la pădure. Orașele, în special cele mari, mă obosesc.