Revistă print și online

O moarte politicoasă

Bătrânul profesor pensionar se apropia încet de banca lui. "Banca lui" – vorba vine "banca lui", pentru că la ora asta a dimineții aproape toate băncile din parc erau libere, așa că oricare dintre ele ar fi putut fi a lui. Chiar dacă într-o dimineață și-a găsit banca ocupată, nu a făcut o criză din asta, ci s-a așezat pe alta din apropiere pentru lectura de dimineață a ziarelor. Dar banca lui preferată avea totuși un avantaj față de celelalte: era așezată cam la jumătatea aleii principale, cea care străbătea parcul dintr-un capăt în altul, așa că de obicei trecătorii ocazionali se așezau spre odihnă către marginea șirului de bănci, făcând ca banca lui să fie oarecum înconjurată de un con binecuvântat de liniște și de singurătate. Pe de altă parte, soarele era ascuns dimineața de umbra deasă a teiului din spatele băncii, așa că putea citi liniștit, învăluit într-o plăcută penumbră. Ba mai mult, odată, când l-a prins în parc o ploaie scurtă de vară, a observat că teiul era o umbrelă perfectă și nicio picătură de apă nu a căzut pe ziare.

De când ieșise la pensie, aproape în fiecare dimineață, când vremea îi permitea, cumpăra ziarele de la chioșcul de presă de la intrarea în parc, apoi se așeza pe aceeași bancă și parcurgea în liniște știrile, editorialele și câteodată rubrica de decese. Uneori întâlnea la rubrica cu multe chenare negre numele vreunuia dintre foștii colegi de liceu și toată ziua se simțea urmărit de imaginea lui. A trecut destul de multă vreme până să își dea seama că nu-l mai întâlnise de mult pe vreunul dintre foștii lui colegi la rubrica cu decese. "Poate cei care au mai rămas o duc cu toții bine", își șopti el când, într-o zi puțin mai mohorâtă decât altele, avu brusc o revelație. Nu făcea colecție din ziarele pe care le cumpăra, de obicei le arunca în coșul de gunoi din capătul aleii, dar avea memoria încă bună, așa că îi reluă în minte în ordine alfabetică pe toți foștii lui colegi, de parcă ar fi răsfoit un catalog imaginar. "Nu se poate", șopti el iar, "din toată clasa, numai eu am mai rămas în viață!" Revăzu în minte toate numele și aproape fotografic își aminti anunțul din ziar, chiar dacă fără amănuntele care de obicei însoțeau un astfel de anunț și fără data precisă. Avea optzeci și opt de ani când conștientiză acest adevăr și, de atunci, cu fiecare nouă aniversare, se simțea tot mai izolat și mai puțin pregătit pentru schimbările fulgerătoare din jurul lui. Deși pe lângă el treceau zilnic mulțimi de oameni, i se părea că a rămas singur pe lume.


*


În fiecare zi, în jurul orei zece, pe lângă el trecea o mașină de gunoi în miniatură, parcă anume făcută atât de mică, încât să încapă ușor pe aleile parcului. Într-una dintre zile, muncitorii care o însoțeau s-au oprit să ia masa chiar pe banca de lângă el, și profesorul, care încă își păstra curiozitatea intactă, se apropie de ei și de mașinăria lor. Vădit mândri de ea, i-au prezentat-o cu atâtea laude, de parcă ar fi construit-o chiar ei.

— Și asta nu ar fi nimic, că este atât de mică și de frumoasă, râse unul dintre ei. Dar uitați-vă, aici în capăt are un malaxor cu lame făcute din oțel suedez. Tot gunoiul din parc îl mărunțește atât de fin, încât douăzeci și opt de coșuri de gunoi de pe toată aleea principală încap în numai doi saci. Oțel suedez, ce mai! spuse el.

Și, ca să-i demonstreze eficiența, luă o scândură de lemn cine știe cum rătăcită printre gunoaie și-i dădu drumul în pâlnia malaxorului. În numai câteva clipe, din ea mai rămăsese numai un pumn de rumeguș.

Era chiar ora când de obicei echipa de curățenie își făcea apariția în capătul parcului și întoarse din obișnuință capul să se uite dacă sosise, dar o adiere de vânt mai rece îl atinse, făcându-l să uite de mica mașinărie. Un fior scurt îl străbătu, făcându-l să privească oarecum precaut în stânga și în dreapta, ca și cum s-ar fi așteptat să se apropie de el, furișându-se printre tufișuri, cine știe ce jivină periculoasă. Undeva în depărtare, spre marginea parcului, ascuns de tufele de trandafiri, un om își ascuțea coasa, pregătindu-se să taie iarba din locurile greu abordabile cu mașinile obișnuite de tuns iarbă. Privi oarecum îngrijorat spre locul unde sunetul părea că se amplifică și avu un zâmbet obosit când își dădu seama că se apropie doar o biată bătrânică, poate cam de aceeași vârstă cu el, cel puțin ținând seama de mersul poticnit și greoi. Mergea încovoiată de vârstă, cărând o sacoșă care părea prea grea pentru puterile ei, iar în cealaltă mână avea un baston mai înalt decât ea și care părea nu numai complet inutil, ci și greu de folosit. Se pare că puterile ei se terminaseră chiar lângă banca lui, pentru că se opri și, privindu-l cu ochi albaștri și neașteptat de tineri, întrebă cu o voce pierită:

— Permiteți, bunule domn, să iau și eu loc? Am o mulțime de ani în spate și uneori zău că îi simt.

Profesorul Adamescu ar fi vrut să îi răspundă că o înțelegea perfect, pentru că uneori se simțea și el exact la fel, dar, cum nu voia să se întindă la vorbă, preferă să îi arate cu mâna locul de lângă el și își continuă lectura. I se părea că exprimarea bătrânei avea ceva din politețea desuetă a altor veacuri. Un timp, nu mai spuse niciunul dintre ei nimic, apoi femeia, cu mișcări încete, scoase dintr-o sacoșă ponosită un album și începu să îl răsfoiască.

După o vreme, văzându-l că a terminat de citit ziarele și că le pune deoparte, se dădu mai aproape și îi arătă albumul.

— Nu ați fi atât de amabil să ne uităm la câteva fotografii împreună? Uneori mă simt atât de singură...

— Cu plăcere, spuse profesorul, oftând ușor exasperat, și își plecă privirea asupra primei fotografii din album.

Era, după câte se părea, un simplu album de familie, care începea cu obișnuita fotografie de la botez. Pe măsură ce bătrâna întorcea paginile, au urmat alte și alte fotografii, marcând astfel scurgerea anilor în fotografii din ce în ce mai clare. Singurul lucru curios a fost faptul că în album era arătată evoluția unui tânăr de când s-a născut și pe măsura trecerii prin viață, marcând momentele deosebite. S-ar fi așteptat ca albumul să fie despre viața bătrânei doamne de alături, dar se pare că nu era așa. Privea aproape fără să observe la filele întoarse una câte una de femeie. La un moment dat, avu un sentiment acut de déjà-vu, dar nu putu cu niciun preț să își imagineze despre ce anume este vorba. "În fond, albumele astea de familie sunt toate o apă și un pământ", își spuse el și chiar atunci își dădu seama că privește la o fotografie cu un grup de soldați aflați undeva într-o permisie, într-un oraș de munte. Grupul îi părea teribil de cunoscut și, când femeia vru să întoarcă pagina, puse mâna pe filă și o opri. Își potrivi mai bine ochelarii și se aplecă să vadă de aproape fotografia. Fără nicio îndoială, cel din centrul fotografiei era el: tocmai își lăsase mustață, învingând după o luptă de săptămâni întregi o întreagă birocrație militară și împotrivirea personală a comandantului de companie. Era prima dată când ieșea în permisie cu mustața și era pregătit să rupă inima tuturor fetelor întâlnite, dar mai întâi a fost nevoie să le dea câte o bere tuturor camarazilor și să se fotografieze cu ei în grup. Și totuși, el nu își mai amintea să fi păstrat fotografia asta. Oare cine era bătrâna doamnă și de unde avea fotografia? De unde avea toate fotografiile lui, de fapt, pentru că, văzându-l că nu mai spune nimic, paginile au fost date încet una după alta și acolo, filă cu filă de album, și-a văzut rând pe rând cele mai importante momente din viață.

— De unde aveți toate fotografiile mele în albumul acesta? întrebă el cu o voce stinsă.

— Nu știu dacă asta este întrebarea care trebuie pusă, dragă domnule profesor, spuse femeia de lângă el cu o voce parcă brusc întinerită și, când se întoarse să o privească, chiar și ridurile îi dispăruseră, iar în ochi îi zări sclipiri jucăușe.

Nu voia să participe la jocul în care încerca să îl atragă această femeie, dar, dacă voia să afle adevărul, atunci, fără îndoială că trebuia să întrebe.

— Și ce întrebare ar trebui să pun atunci, mă rog?

Femeia îl privi dintr-o parte și răspunse în timp ce mai întoarse o foaie:

— Păi, ar fi trebuit să întrebați de ce am aceste fotografii și nu de unde le am.

— Bine, acceptă el concesiv. De ce aveți aceste fotografii? întrebă el și ridică din umeri.

Femeia arătă cu mâna la poza care urma și-i spuse:

— Poate că o să vă lămuriți singur dacă priviți la următoarea fotografie.

Profesorul plecă ochii și rămase înmărmurit: în album, clară și în culori vii, următoarea poză îi arăta pe el și pe bătrâna de lângă el cum priveau în album aplecați unul spre altul, ca într-o clipă furată eternității.

Rămase tăcut, privind fotografia fără să priceapă. Chiar dacă nu adia deloc vântul, simți iar fiorul acela de dinainte, răscolindu-i ființa. Undeva în depărtare se auzi din nou, tare și clar, cum își ascute omul coasa.

Femeia de alături chicoti ca o fetiță.

— Începeți să înțelegeți, domnule profesor, din câte mi se pare...

Nu întoarse privirea spre ea, ci doar privi mai atent fotografia, dar nu își dădu seama cum ar fi putut să fie făcută, din moment ce niciun om nu trecuse prin fața lor, nici cu aparat foto și nici fără.

— Cum ați făcut această fotografie? întrebă profesorul și își simți dintr-odată gura uscată.

Femeia de lângă el clătină dojenitor din cap.

— Iar o întrebare greșită, domnule profesor. Întrebarea care ar trebui să vă preocupe este nu cum am făcut această fotografie, ci mai degrabă ce anume vom găsi dacă mai întoarcem o pagină din album?

Închise albumul și îl lăsă neglijent între ei, apoi se întoarse cu totul spre el.

— Asta să îmi spuneți: dacă mai dăm o pagină, vom găsi doar o fotografie cu banca asta goală sau banca și dumneavoastră pe ea, citindu-vă ziarele ca de obicei?

Profesorul puse încet mâna pe albumul dintre ei și îl privi lung, încercând să își adune gândurile. Apoi privi la femeia de lângă el, care părea dintr-odată tânără și plină de vigoare. Poate puțin cam palidă, dar, ținând seama de ocupație, lucrul acesta părea perfect scuzabil. Oricum, trebui să recunoască faptul că era o moarte extrem de politicoasă. Nu așa își imaginase totul, deși se gândise de multe ori la momentul ăsta.

Avu un zâmbet pierit și întrebă:

— Deci așa se sfârșește totul? Cu o întrebare?

Femeia de lângă el zâmbi, ridicând din umeri.

— Sau cu un răspuns, ricană ea.

— Și, în funcție de răspuns, eu mai capăt o amânare de o zi... sau poate un an.

— Hai să ne înțelegem, domnule profesor. Din motive care nu ar trebui să vă intereseze, dumneavoastră mi-ați devenit simpatic. Vă urmăresc de mulți ani și din acest motiv am hotărât să vă acord un tratament preferențial, pe care în mod sigur nu îl acord altora. De obicei, cei implicați abia dacă au timp să mă vadă și, uneori, când nu sunt prea atentă, cei de lângă ei au timp să îmi vadă silueta așa, ca într-o sclipire, împreună cu micul meu colector de suflete.

Arătă spre bastonul supradimensionat de lângă ea și, când îl desfăcu, văzu că ar putea fi fără îndoială confundat, la o privire grăbită, cu o coasă.

— Din cauza acestei asemănări mai sunt uneori denumită "Doamna cu coasa", dar nu îmi place deloc să mi se spună așa.

Rămase o clipă pe gânduri, cu ochii pierduți în depărtare, apoi privi iar spre album și spuse:

— Hai să revenim totuși la ale noastre: gândiți-vă puțin și răspundeți-mi: ce credeți că vom întâlni la pagina următoare din album?

Luă albumul în brațe și îl mângâie delicat.

Sunteți printre puținii privilegiați care își pot hotărî soarta răspunzând la o simplă întrebare.

— Au mai fost și alții care au avut parte de același tratament? întrebă profesorul, curios.

— Au fost, admise parcă în silă femeia de lângă el și își făcu de lucru cu bastonul, care acum semăna mai mult ca oricând cu o coasă.

— Și a fost vreunul care a câștigat această întrecere? A dat vreunul răspunsul corect? Bănuiesc că pentru fiecare a fost altă întrebare.

— Așa este... fiecare om cu întrebarea lui. Și da, au fost vreo trei care chiar au reușit să răspundă. Deși ar fi putut să răspundă corect toți... mi se pare uneori că oamenii sunt prea orgolioși și se lasă adesea conduși mai mult de orgoliu decât de minte.

Puse albumul pe bancă și se întoarse cu totul spre profesor.

— Uitați-vă, știu că nu ar trebui să ne întindem la vorbă, dar am atât de puțin ocazia să discut cu cineva... Nu că nu aș vrea, dar ca să pot face asta trebuie ca cei aleși de mine să îndeplinească niște condiții speciale. E cam la fel de rar ca și cum ai câștiga la loterie. Ca să vă ajut, am să vă spun o poveste zen care mi-a plăcut mult de tot. Și care s-ar putea să vă ajute să dați răspunsul corect. Cică a fost odată un om de știință atât de orgolios, încât i se părea nedrept ca și el să moară la fel ca toți ceilalți muritori. Așa că, atunci când a simțit că îi vine timpul, s-a apucat și a făcut zece clone identice, astfel că atunci când îngerul morții a venit să-i ia sufletul, s-a trezit în fața unei mari probleme, pentru că într-adevăr toți cei unsprezece oameni erau perfect identici. Dar îngerul morții avea o mare experiență și până atunci nu mai avusese niciun eșec, așa că se trase câțiva pași în spate și spuse: "Mă declar învins, bunule savant. Uite că nu pot să deosebesc copiile de original, așa că, pentru a nu face o greșeală, va trebui să vă las pe toți în viață." Se prefăcu gata să plece, dar din ușă se întoarse și privi iar cu atenție la cei unsprezece oameni, apoi spuse: "Și totuși, cu toată știința dumneavoastră, ați făcut o mare greșeală. Există o deosebire!". "Nu se poate", izbucni imediat, orgolios, adevăratul om de știință. "Toți cei zece sunt perfect asemănători cu mine." "Așa m-am gândit și eu", spuse îngerul morții și îl înhăță.

Profesorul rămase pe gânduri, apoi ridică albumul dintre ei. Îl privi lung, ca și cum ar fi putut străbate cu privirea prin foile groase, apoi întrebă:

— Să înțeleg că dacă descopăr răspunsul corect voi fi iertat? De data asta sau... de tot?

— De tot, bineînțeles, spuse îngerul morții. E cadoul meu, deși aș putea spune că este un cadou otrăvit... cel puțin în parte. Dar de asta o să vă dați seama peste câteva sute de ani, însă numai dacă o să câștigați.

— Și nu este vorba de niciun fel de trucuri? întrebă precaut profesorul. Adică, nu este vorba de schimbarea conținutului fotografiei, așa, printr-un hocus-pocus?

— Vai, făcu îndurerată femeia, chiar așa mă credeți?

— Nu știu, făcu bănuitor profesorul. Voiam doar să mă asigur.

— Nu, nici vorbă de asemenea trucuri ieftine. Uitați-vă, drept dovadă a bunei mele credințe, păstrați albumul la dumneavoastră ca să fiți sigur că nu îl mai ating sau îi mai modific ceva.

Profesorul luă în brațe albumul, apoi privi în jur. Spre capătul parcului apăru mașina de gunoi cu cei doi muncitori. Mergea destul de repede, ca de obicei, oprind însă la fiecare coș de gunoi și turnând atent conținutul în malaxorul cu oțel suedez.

— Poate că ar trebui să reveniți la înfățișarea de dinainte... adică, la cea de bătrânică modestă. Acum semănați mai degrabă cu Nike, zeița victoriei, și, zău, nu știu dacă veți câștiga și de data asta.

— Cu fiecare nouă înfrângere, am învățat câte ceva. Suficient cât să sper că nu voi mai fi învinsă niciodată, spuse îngerul morții, cu orgoliu.

Profesorul zâmbi ușor și spuse:

— Atunci, poate că ar fi bine să pliați coasa ca să semene iar a baston și, dacă nu mă înșel, au apărut și niște aripi. Eu nu zic că nu vă stă bine, dar se apropie niște muncitori cu mașina de gunoi și nu ar fi indicat să vă zărească așa.

Îngerul morții privi spre gunoieri, care se apropiaseră între timp destul de mult, dar nu se sinchisi:

— Nicio problemă, nu pot fi zărită decât de cei cărora le sunt destinată.

— Interesant, spuse profesorul, dar se vedea că era cu gândul în altă parte.

Ezită câteva minute, ca și cum și-ar fi pregătit o întreagă pledoarie, apoi întrebă:

— De Schrödinger și de experimentul lui mental ați auzit?

Bineînțeles că am auzit și de Schrödinger, și de pisica lui. A încercat să mă ducă cu zăhărelul și să-mi explice că eu sunt doar un simplu fenomen natural de natură cuantică și că oamenii în ultimele clipe ale lor încearcă să îmi dea o înfățișare antropoidă tocmai pentru a le face aceste momente mai ușoare.

— Interesant, spuse profesorul. Deci să înțeleg că mă puteți urmări dacă voi spune că acest album este cutia în care Schrödinger voia să își desfășoare experimentul său mintal. Acest album este cutia, eu sunt pisica și atât timp cât nu deschidem această cutie – arătă profesorul spre album –, eu nu sunt nici viu, nici mort. Adică, sunt viu, dar în situația incertă care va deveni certitudine abia când voi deschide albumul. O situație clasică din fizica cuantică.

— Nu e nimic cuantic aici, domnule profesor. Și știți de ce? Pentru că în acest caz sunt nevoită să devin ba fenomen natural, ba fiola cu otravă din aiuritul acela de experiment. Și eu sunt Îngerul morții, nimic altceva.

Se ridică în picioare și acum se putea vedea în toată splendoarea, cu aripile negre deschise și cu coasa fluturând amenințător. La față era puțin palidă, dar profesorului i se păru acum de-a dreptul frumoasă.

— Știți, făcu profesorul nostalgic, cum sunteți acum furioasă și atât de frumoasă, semănați perfect cu prima mea iubită din liceu. O chema Sorina. Mi-a dat o palmă la un ceai dansant, atunci când am încercat să o sărut prima oară.

O clipă, Îngerul morții păru derutat, dar își reveni imediat.

— Lăsați lingușelile și spuneți odată ce este în următoarea fotografie. Am început să îmi pierd răbdarea.

Profesorul arătă spre mașina de gunoi și spre ureche, în semn că nu aude. Chiar dacă era suedeză, mașina huruia destul de tare pentru ca el să nu audă foarte bine la numai doi metri de ea.

— Alegeți odată! făcu exasperată femeia-înger.

Profesorul mai făcu un pas și dădu drumul albumului cu fotografii în pâlnia de malaxare. Un scrâșnet puțin mai mătăsos decât celelalte se auzi și unul dintre muncitori spuse:

— Cu grijă, domnule profesor, să nu pățiți ceva.

— De acum, nu prea mai am ce să pățesc, spuse el și se întoarse pe bancă.

— Experimentul s-a încheiat din cauză că incinta cu pisica s-a distrus în timpul manipulării neglijente a personalului, spuse bătrânul profesor, zâmbind. Este vorba totuși, până la urmă, de un simplu experiment cuantic. Poate că ar fi trebuit ca amândoi să avem mai multă grijă.

Moartea se lăsase ușor perplexă pe marginea băncii și privea parcă năucă după mașina de gunoi, care se depărta uruind tot mai stins pe măsură ce se mărea distanța. Apoi începu să râdă în hohote și fața îi deveni chiar frumoasă, astfel că profesorului i se părea că seamănă mai mult ca oricând cu Sorina, la cei șaisprezece ani ai ei. Sau poate că i se părea numai, pentru că trecuseră totuși zeci de ani de atunci.

După un timp, tânăra fată se opri din râs, își strânse aripile, plie coasa și redeveni modesta bătrânică de la început.

— Păi, să plec și eu, atunci, dar țineți minte: nu voi mai veni niciodată, nici chiar dacă o să mă rugați.

— Dacă o fi să mai veniți, aș prefera să veniți în forma când semănați cu Sorina, șopti el stins în urma ei, dar nu fu sigur că a fost auzit.

Sergiu SOMEȘAN

Născut în 8 decembrie 1954 în municipiul Reghin. Tatăl Alexandru și mama Cornelia. Prozator și membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, filiala Brașov din anul 2022. Absolvent al Institutului de Mine Petroșani. Am absolvit Facultatea de Management a Universității "Sextil Pușcariu". Peste 30 de volume, printre care se pot menționa seria comisarului, publicată la editura Neuma. ("Comisarul și cei șapte pitici", "Comisarul și blestemul sângelui", "Comisarul Pisica și Malamutul"), romanul "Justițiarul", publicat la editura Vremea, romanul "Aventurile unei fetițe cuminți" apărut la publicat la editura Creator.