Revistă print și online

Castelul Fermecat

Fusese bazinul de apă care alimenta Parcul Romanescu pe timpul domniei lui Carol I. Construit să arate precum ruina unui castel medieval, era răspunsul României la stilul de arhitectură neo-gotic, care abia dacă își mai lăsa, discret, dâra de parfum peste Europa.

Anii aceia erau infuzați de romantism, prin urmare trebuie să înțelegem cuplurile care căutau, la adăpostul zidurilor crăpate și ale turnurilor cu creneluri, să topească într-un sărut toată însingurarea de lume. Unele cupluri mai timide se ascundeau chiar și de privirea lunii, coborând panta dealului pe care era construit Castelul Fermecat și furișându-se printre sălciile de la mal, unde lacul le veghea îmbrățișările și le acoperea cu tăcerea lui maiestuoasă cântecul de mierlă al dragostei lor.

După ce au venit comuniștii la putere, monarhia și romantismul au fost dosite într-un sipet și ferecate pentru totdeauna, se pare. Deoarece Castelul Fermecat fusese transformat inițial într-un restaurant, apoi lăsat în paragină. Capitaliștii, spirite pragmatice ca și precedenții lor, fără înclinații romantice, măturaseră praful de pe ruina ruinei deja existente și o cosmetizaseră într-o terasă atractivă pentru tineri. Peste un timp, din terasă devenise loc de zbenguială de vineri seara până duminică dimineața, pe ritmuri de muzică house și techno, pentru aceiași tineri în căutare de senzații tari. Iar lacul nu mai avea ce să le vegheze, fiindcă îmbrățișările lor se consumau acum în văzul lunii, zgomotos, disonant și cât se poate de antiromantic.

​ *

Parcul Romanescu se trezi sub auspiciile friguroase ale sfârșitului de octombrie. Copacii își mascaseră bătrânețea, fardându-se în culorile toamnei. Cețurile dimineții, grele și mătăsoase, atârnau de coroanele lor precum hainele din blană de hermină de umerii unor contese din vechime.

Comisarul de poliție Pavel Mureșan, acompaniat de administratorul-șef al parcului, domnul Iuliu Manolache, investigau un caz bizar. La spartul unei petreceri de pomină, tânărul om de afaceri care se ocupa de administrarea Castelului Fermecat raportase cu groază că descoperise pe treptele care duceau la baie, dincolo de sticle sparte, ambalaje de prezervative și alte gunoaie la care contribuise personal, nici mai mult, nici mai puțin decât un cap de cal. Doar că, atunci când Pavel Mureșan și Iuliu Manolache ajunseră la fața locului, nu mai era urmă de cap, nici măcar niște pete de sânge rămase care să demonstreze, eventual, proaspăta decapitare a calului.

— Deci, spuneți că n-ați făcut nicio poză, nimic? îl întrebă comisarul de poliție, întocmindu-i omului de afaceri un proces verbal.

— Ce poze să mai fac, domnu’ polițist, eram într-o stare de șoc, credeți-mă! răspunse bărbatul.

— Îhî, să zicem că vă cred. Dar dacă nu găsesc nicio dovadă și constat că ne-ați pus pe drumuri degeaba, o să vă ard cu o amendă de nu vă vedeți! De o să fiți nevoit să vă închideți șandramaua, aveți grijă!

— Să vă mint? Eu?! Haideți, domnu’ polițist, ce vorbă e asta? Uitați cum îmi tremură și acum mâinile!

Își dădu jos jacheta de piele și îi arătă comisarului două brațe subțiri, tatuate în stil Yakuza, care păreau lovite de boala Parkinson.

Nu are cum să mimeze tremuratul ăsta. Probabil că spune adevărul, gândi Pavel Mureșan și îl lăsă să se reculeagă. Se îndepărtă puțin, ieșind din suprafața plină de gunoaie a Castelului Fermecat și începu să pufăie dintr-o țigară electronică cu aromă de mentă. Se ținea bine pentru un polițist cu experiență, în sensul că îi lipsea burta clișeică de mici și bere. În schimb, avea un început de calviție la mijlocul capului și un tic de a duce mâna într-acolo de parcă s-ar fi agățat de speranța iluzorie că părul care l-a părăsit cândva se va întoarce la un moment dat. Îi făcu semn domnului Iuliu Manolache să se apropie și îi spuse:

— Cred că al nostru s-a uitat de prea multe ori la Nașul.

— Nu înțeleg la ce vă referiți.

— Ei, cum nu? Filmul Nașul, Marlon Brando, Al Pacino...

— Da, filmul l-am văzut, zic că nu înțeleg care e legătura între ce s-a întâmplat aici și ce spuneți dumneavoastră.

— Păi dacă ați fi văzut filmul cu atenție, la prima parte mă refer, v-ați fi amintit scena aia în care Familia Corleone îi trimite unui om de afaceri în semn de intimidare un cap de...

Pavel Mureșan se opri, suprafața lucioasă a scalpului și ochii reflectându-i parcă lumina unei epifanii.

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Iuliu Manolache.

— Tocmai mi-a venit o idee, spuse comisarul. O să-i facem o vizită unui vechi client de-al nostru. Haideți, locuiește la cinșpe minute de parc într-o vilă cu turnulețe.

— Numai o clipă. Nu credeți că ar trebui să trecem mai întâi pe la hipodrom? Îl cunosc bine pe domnul care îngrijește și antrenează caii acolo, ne-ar putea lămuri dacă îi lipsește un exemplar din herghelie.

— Aveți dreptate, m-a luat valul, răspunse Pavel Mureșan și își duse mâna stângă la chelie, iar dreapta la gură, să tragă din țigara electronică. Am tot zis că mă las și de porcăria asta, dar uite că nu-mi iese. Lumea asta nebună te agită rău de tot, nu credeți?

Administratorul-șef al parcului ridică din umeri. Era un bărbat scund și rotofei de vârstă incertă. Purta o salopetă ruginie care se asorta cu fardul copacilor.

— Aveți dreptate, aveți dreptate, repetă comisarul pus pe gânduri. Să mergem să stăm de vorbă cu îngrijitorul de cai atunci.

Domnul Anton tocmai peria coama unui pursânge arab, când Pavel Mureșan și Iuliu Manolache intrară în herghelie.

— Bună ziua, cu ce vă pot ajuta? le răspunse el cu o privire stoică și senină, ca și cum, trăind de atâta timp în comuniune cu caii, le-ar fi împrumutat acestora o fărâmă de înțelepciune.

— Să trăiți, domnu’ Anton, îi întinse Iuliu Manolache mâna. Avem o investigație în derulare la Castelul Fermecat și domnu’ comisar Pavel Mureșan, aici de față, m-a rugat să-l ajut, în calitate de bun cunoscător al parcului. O să vă explice el toate amănuntele.

Pavel Mureșan îl puse pe îngrijitorul de cai în temă cu investigația și în privirea senină a acestuia se adunară norii îngrijorării.

— Doamne ferește! Nici n-am mai auzit asemenea grozăvii. Caii mei sunt îngrijiți și iubiți, după cum v-am spus. Și teferi, slavă Domnului! Dacă e adevărat ce spune băiatul ăla, atunci nu spre herghelia mea și-a îndreptat făptașul atenția, cine o fi el. Deși, la ce consumă lumea la castel acolo, nu m-ar mira să fie totul rodul unei halucinații.

— Da, și eu sunt de părere că – și aici Pavel Mureșan făcu un gest cu arătătorul și degetul mijlociu apăsate pe vena brațului – dar trebuie verificată și suspiciunea asta.

— Atunci, mă bucur că v-am fost de ajutor, atât cât s-a putut. Mă găsiți oricând în timpul orelor de lucru aici, lângă căluții mei. Acum e deja sezonul rece, competițiile de echitație pe hipodrom așteaptă primăvara, le zâmbi domnul Anton amândurora și le făcu cu mâna în timp ce se îndreptau spre ieșire.

— Și acum? Mergem să-l vizităm pe clientul vechi de care spuneați? întrebă Iuliu Manolache.

— E bun de vorbă, o să vedeți. Am o presimțire că ne va lumina ancheta, răspunse comisarul.

Remus Corneanu zis "Diamant" aștepta în fotoliul său de piele să înceapă meciul Simonei Halep. Perioada lui de rebeliune împotriva legii trecuse. Sau așa spuneau dosarele poliției, cel puțin. Fusese prins cu niște găinării (ultraj, tulburarea liniștii publice etc.), pentru care primise o condamnare de trei ani cu executare, din care ispășise doar vreun an și jumătate. Ieșise mai devreme pentru bună purtare, bineînțeles, el și cu alți colegi de breaslă care își umpluseră timpul liber la răcoare scriindu-și memoriile sau chiar ducând la bun sfârșit ample teze de doctorat. Asta în timp ce se zvonea (fără să existe o dovadă concludentă în sensul acesta) că ar fi capul unei organizații infracționale care încasa milioane, printre altele, din clonarea cardurilor bancare ale turiștilor străini din Mexic.

Televizorul rula reclame pe mut înaintea meciului de tenis, iar din boxele date la maximum răsuna glasul îndrăgitului lăutar Tzanca Uraganu: De când s-a scumpit benzina / Nu mi-am mai plimbat regina / E jale mare cu banii, e jalele mare cu banii / Mă duc, iubi, la furat / Și poftele tot îți fac.

Maneaua străbătea pereții livingului spațios cu tapeturi aurii marca Versace, ieșea în curtea goală a sfârșitului de octombrie și se ridica până la înălțimea acoperișului vilei cu turnulețe. Poate din acest motiv, Pavel Mureșan fu nevoit să sune de două ori la interfon pentru a fi auzit. Recunoscând chelia comisarului – dușmanul său cel mai apropiat – pe micul ecran din dreapta televizorului care înregistra imaginile surprinse de camerele de supraveghere, Remus Corneanu deschise poarta și ieși chiar el cu brațele deschise în întâmpinarea noilor musafiri.

— Ohoo, dar ce surpriză! Ce faceți, domn comisar? Văd ca v-ați schimbat uniformele de când nu ne-am mai văzut, zise interlopul aruncând o privire ironică lui Iuliu Manolache și salopetei sale ruginii.

— Sănătate, "Diamante"! (Era salutul lor consacrat). Dumnealui e însoțitorul meu, Iuliu Manolache, are în grijă administrarea Parcului Romanescu. Mă ajută cu investigarea unui caz care a avut loc acolo, o să-ți povestim noi. Am venit la tine acasă fiindcă avem nevoie de niște indicii. Și cred că tu ești omul potrivit.

Remus Corneanu îi strânse mâna cu fermitate administratorului-șef și îi zâmbi larg, dezvelind o strungăreață și ceva mai incitant. Pe incisivul stâng avea încrustat un diamant, întocmai ca Jelly Roll Morton, celebrul pianist de culoare care se autoproclama inventatorul jazzului.

— Atunci, haideți înăuntru, prietenii mei! Uite, eu o așteptam pe fata noastră la Turneul Campioanelor, vreau să le rupă fâșul ălorlalte gagici. Apoi, întorcându-se către ușa lăsată deschisă de la intrarea în casă: Fă, Madono, pregătește niște cafele la domnii ăștia, sunt invitații mei!

Madona nu avea multe în comun nici cu celebra cântăreață, nici cu reprezentările Fecioarei Maria din bisericile catolice, dar era o soție credincioasă care știa ce înseamnă prețul tăcerii, mai ales în timpul deselor descinderi ale poliției în locuința ei și a soțului.

Meciul Simonei Halep deja începuse când ea aduse în living tava cu ceștile de cafea aburinde. Remus Corneanu oprise manelele, firește, și acum volumul era dat potrivit de tare la televizor. Madona lăsă tava pe masa de cafea și se retrase discret și elegant, ca o gheișă.

— Așa, mi-ai arătat cum ai redecorat pereții, felicitări încă o dată, în rest ești bărbat bine, te menții în grafic. Acum să intrăm în miezul problemei – și Pavel Mureșan făcu o pauză, timp în care se așeză mai comod în fotoliu, își deschise agenda și începu să noteze în ea cu pixul – te plimbi des cu familia prin Parcul Romanescu?

Remus Corneanu ridică din sprânceană, dar nu lăsă să-i pălească zâmbetul larg cu diamantul din incisiv la vedere.

— Păi ca tot omu’, nu? Îmi iau nevasta de mână, o bomboană de femeie, doar ce o văzurăți mai devreme, îmi strâng copiii și nepoții și ne plimbăm cu toții frumos, ca o familie normală.

Mda. Mie abia mi-a intrat băiatul în clasa întâi, ăsta e mai tânăr decât mine și deja are nepoți, gândi Pavel Mureșan.

— Și, în plimbările tale prin parc, te mai oprești din când în când la Castelul Fermecat? Să bei un suc cu familia la terasa de acolo?

— Să vă spun sincer, domnu’ comisar, nu prea trec pe acolo. Da’ de ce sunteți așa curios de parc și de castel? A, uite ce punct a făcut fata noastră! Bravo, fă, campioana mea, mânca-ți-aș talentul tău!

Pavel Mureșan și Iuliu Manolache își întoarseră capetele spre ecranul televizorului, contaminați de entuziasmul gazdei, ai cărei ochi erau precum cei ai unui cameleon, unul privea meciul de tenis, altul înregistra fiecare tresărire de pe mușchii fețelor celor doi musafiri, în special cei de pe fața administratorului-șef al parcului, în care nu avea încredere.

— Ok, acum că am savurat împreună succesul Simonei, să revenim la oile noastre. Te-am întrebat de Castelul Fermecat, fiindcă recent am avut o discuție cu proprietarul și intuiția îmi spune că v-ați certat. O fi zis ceva, o fi înjurat…

— Cu Stamin?

— Îhî.

— Pe Stamin îl cunosc decât din vedere, domnu’ comisar. Nu mi-e frate, dar nici dușman. De fapt, ca să vă zic sincer, după ce am terminat cu pușcăria, am terminat și cu dușmăniile. Nu mă mai interesează pe mine răfuieli, scandaluri între clanuri, treburi din astea. Vreau să-mi văd de nevasta mea, de copiii și nepoții mei, înțelegeți? Și de meciurile lu’ Simona, mânca-i-aș mingeacul ei de campioană!

— Te înțeleg perfect, "Diamante", dar dă-mi voie să insist cu întrebarea. Domnul Stamin ne-a declarat azi-dimineață că a găsit un cap de cal pe treptele care duceau la baia castelului. Nu ne-a dat nume, ba chiar nu avea nicio dovadă (capul de cal dispăruse subit când am ajuns noi, dar asta-i altă poveste), cu alte cuvinte, nu știa nimic. Eu doar te întreb, fiindcă știi ce semnificație are un cap de...

Remus Corneanu începu să râdă zgomotos, ținându-se cu mâinile de burta lui de barosan. Diamantul din incisiv părea că reflectă în toată camera luminile veseliei care îl cuprinsese.

— Cap de cal... ha, ha, ha, asta-i chiar bună, domnu’ comisar! Chiar dacă aș avea vreo legătură, unde credeți că suntem? În Napoli, haha? În Palermo? Sau, sau... ha, ha, ha, poate în filmul Nașul?

Pavel Mureșan izbucni și el, fără să vrea, în râs.

— Haha, ce coincidență! Chiar am avut mai devreme o discuție cu domnul administrator despre scena aia celebră din filmul Nașul. Dumnealui nu și-o mai amintea.

Iuliu Manolache strâmbă din nas. I se păru de prost gust complicitatea dintre polițist și infractor, pe care o observase de cum intraseră în curtea vilei lui "Diamant", precum și aluzia la slaba lui memorie vizuală. Dacă ar avea domnu’ comisar idee câte am trăit și am văzut eu, ar lăsa-o mai moale cu închipuita lui cultură cinematografică, gândi administratorul-șef.

— Bine, stimabile, atunci, dacă nu poți să ne oferi nicio informație, te lăsăm să te uiți în liniște la tenis.

— Eu vă zisei. Nevasta, copiii, nepoții și atât. Ce se întâmplă în afară de familia mea, nu mă interesează.

Comisarul și administratorul-șef al parcului își băură cafelele, care se răciseră între timp, și își luară la revedere de la interlopul familist și de la vila sa cu turnulețe.

În fața mașinii de poliție, Pavel Mureșan își duse țigara electronică la gură și, apoi, mâna la chelie. Era complet schimbat la față.

— Am pierdut timpul aiurea în tramvai venind la hahalera asta. Nici presimțirile mele nu mai sunt ce-au fost odată. Trebuie să-l monitorizăm cu atenție pe Stamin. E singurul care știe ce dracului se petrece aici.

Așa să fie oare? se întrebă Iuliu Manolache.

​ *

Era tot o dimineață cețoasă de duminică când Stamin se îndrepta spre Castelul Fermecat să verifice niște acte. Întâmplarea cu capul de cal de acum două săptămâni intrase în folclorul urban și ațâțase curiozitatea și mai multor tineri. Drept urmare, petrecerile din weekenduri nu scăzuseră în intensitate, dimpotrivă, deveniseră și mai asurzitoare în "romantismul" lor.

Același peisaj familiar ca de după bombardament (al hormonilor, nu al rușilor sau al teroriștilor islamiști) îl întâmpină pe omul de afaceri la intrarea în incinta Castelului. Dar nu asta îi făcu să stea inima în loc. Deși era ceață, ochii i se împăienjeniră de groază la vederea unei scene și mai macabre decât cea de pe treptele care duceau la toaletă: becurile care luminau agitația și fervoarea tineretului în timpul nopților de chef dispăruseră de pe cablul de care erau agățate, iar în locul lor spânzurau o duzină de veverițe, cozile lor inerte legănându-se în briza rece a dimineții. Păreau niște pămătufuri cafenii atârnate la uscat.

— Cineva se fute cu mintea mea! își zise el cu răsuflarea întretăiată și mâna tremurândă pe telefon, încercând să facă cât mai multe poze pentru a le arăta poliției.

​ *

— Bine, mai verific o dată! Uite, ești martor, să nu cumva să ne acuzi după de lipsă de profesionalism, îi spuse scos din pepeni Pavel Mureșan unui Stamin căzut în genunchi cu brațele depărtate de corp, asemenea revoluționarului spaniol din tabloul lui Goya.

Nici la a doua verificare a galeriei de imagini de pe telefon nu găsi comisarul vreo dovadă că ar fi existat veverițe spânzurate în locul becurilor care luminau terasa în timpul nopții. În jurul său și a partenerului său, nelipsitul domn Iuliu Manolache, mai mulți polițiști scormoneau fiecare ciob de sticlă și șervețel murdar, doar-doar or găsi ceva, cât de mic, care să adeverească enormitățile vehiculate de Stamin. În spatele tuturor, pe aleea principală care ducea la Castel, era parcată o dubă cu ușile din spate deja deschise. Semn că lui Pavel Mureșan nu-i mai ardea de glume.

— Nu înțelegeți, de ce mi-aș bate joc de dumneavoastră? Cineva îmi umblă prin creier și vrea să-mi facă rău, pot jura cu mâna pe Biblie dacă nu mă credeți! se tânguia tânărul om de afaceri într-o încercare disperată, poate ultima, de a cere clemență din partea brațului dur al legii.

— Băiatule, îmi pare rău, dar matale ești de Bălăceanca. Haideți, luați-l, eventual să-i puneți și cămașa de forță când îl băgați în dubă, se întoarse comisarul spre doi dintre colegii lui.

Pavel Mureșan se îndepărtă să pufăie din țigara lui electronică, în timp ce administratorul-șef al parcului privi cu îngrijorare și o oarecare tristețe cum Stamin se zbătea fără rost în brațele polițiștilor.

Of, nu voiam să se ajungă aici. S-a mers prea departe, își spuse el, apoi se duse lângă comisar, mâhnit, fără să scoată o vorbă. Trebuie s-o descurc eu cumva, el n-are de unde să știe. Și nici nu trebuie să afle, mai adăugă în gând cu ochii la Pavel Mureșan.

Comisarul scuipă într-o parte, privi scârbit la țigara lui electronică și o aruncă cât colo, înjurând printre dinți.

— Aveți cumva o țigară normală? Nu mai pot de nervi, îl întrebă pe Iuliu Manolache.

— Nu am, îmi pare rău.

Agitat din cale-afară, Pavel Mureșan încercă printre ceilalți polițiști. Unul dintre ei desfăcu un pachet de Dunhill negru și îi aprinse o țigară. Revenit lângă Iuliu Manolache, comisarul trase cu sete și eliberă prelung fumul, cum ar fi făcut un indian cu pipa păcii.

— La anul o să-mi depun dosarul de pensioare. Gata, mi-a ajuns! E plină lumea de țăcăniți și de scornelile lor, iar eu nu le mai pot face față. Oricât m-ar plăti ei de bine, spuse după un timp, cu privirea pierdută printre ramurile tot mai goale ale copacilor. Apoi, întorcându-se către administratorul-șef: Domnule Iuliu Manolache, eu vă mulțumesc pentru tot ajutorul oferit! Asta a fost. Declar închis cazul.

— Caz închis?

— Păi da. Ce se mai poate face?

​ *

Era noapte în Parcul Romanescu. Aplecat asupra unui pârâu, Iuliu Manolache luă niște apă rece în mână și o lăsă să se scurgă printre degete, în vreme ce murmura o incantație într-o limbă veche, slavona sau, în orice caz, ceva din bazinul limbilor slave. Pe dealul din spatele său, se înălța turnul principal al Castelului Fermecat, printre crenelurile căruia luna își strecura razele ca niște labe albe de pisică.

Deodată, se auzi un foșnet. Pași călcând apăsat pe frunze moarte. Iuliu Manolache se întoarse și îl văzu apropiindu-se. Era un bătrân îmbrăcat într-o rasă călugărească. Avea o barbă lungă și încâlcită de care erau prinse alge și alte buruieni acvatice. Privirea lui aprinsă tăia întunericul, niște ochi de un albastru ultramarin nefiresc, aproape înspăimântător.

— Să trăiți, Domnu’ Lacului, spuse administratorul-șef.

— De trăit oi trăi eu, dar mai contează și cum trăiesc.

— De-asta v-am și chemat să discutăm. Să nu mi-o luați în nume de rău, își drese Iuliu Manolache glasul, treaba de acum două săptămâni a mai fost cum a mai fost, dar iluzia cu veverițele spânzurate, aici mi se pare că ați întrecut măsura.

Bătrânul izbucni nervos:

— Nu-mi spui dumneata mie când întrec măsura și când nu. Ți-am dat viața lungă tocmai ca să mă protejezi, să protejezi toate lucrurile astea frumoase – și cuprinse cu o mișcare a brațelor întunericul așternut peste parc – și tu ce faci? Lași numai mizerii să se întâmple – și aici înclină capul în direcția Castelului Fermecat.

— Ascultă, nene Stavrogin! se aprinse și Iuliu Manolache.

— Nu mă lua dumneata cu nene Stravrogin! Ți-am spus în repetate rânduri că mizeria asta trebuie să înceteze și dumneata n-ai făcut nimic! La fiecare sfârșit de săptămână, toată noaptea numai ciocane și picamere, ciocane și picamere în timpanele mele bătrâne!

— Cu tot respectul, Domnu’ Lacului, dar gusturile muzicale se mai schimbă în timp. Și eu când eram de vârsta ăstora, ascultam o muzică care poate nu era pe placul părinților.

— Asta n-ar fi nimic, continuă bătrânul pe același ton irascibil. M-am pomenit cu ei, după ce bagă pe gât ciuperci și ierburi pe care nici eu nu le cunosc, că vin aici la malul lacului și urlă la lună. Urlă la lună în timp ce se pișă pe mine. Îți vine dumitale să crezi?

— Sunt teribiliști, o să le treacă, apoi, văzând fulgerele din privirea bătrânului, schimbă placa. Uitați ce e, dacă e vorba de substanțe interzise, am un cunoscut printre superiorii Poliției Locale și pot aranja cu dânsul să-i cumințească o vreme, poate pentru totdeauna, dar nu promit. În schimb, nu aș vrea ca tensiunile acestea să vă afecteze relația cu bunii cetățeni ai orașului care se bucură de ce le oferă Parcul Romanescu. Nu aș vrea să aud la știri că doi tineri îndrăgostiți care se plimbau cu barca pe lac au murit înecați în condiții suspecte. Da, vă rog?

Domnul Lacului încuviință din cap și îi întinse lui Iuliu Manolache o mână cu vene noduroase de același albastru luminescent și ultramarin ca al ochilor.

— Vă mulțumesc și eu, îi răspunse administratorul-șef, întinzându-i mâna la rândul lui. O noapte bună vă doresc!

Bătrânul se întoarse și se îndreptă spre malul lacului. Luna îl urmări cu privirea cum intră în apă, mai întâi picioarele, apoi mijlocul și toracele, și, în final, umerii și capul. Bulele care bolboroseau la suprafața lacului păreau, în lumina lunii, niște licurici de apă, martorii oculari ai celor întâmplate, singurii cunoscători ai adevăratei povești, dar care n-aveau să trăiască suficient de mult încât s-o spună mai departe.

Mihai BĂLĂCEANU

(n. 1994). A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, programul de Comunicare și Relații Publice. Debutul literar s-a produs în 2018, în Revista de povestiri, câștigând locul al doilea la un concurs de proză scurtă. În 2021, am fost inclus în antologia Șotron pe zăpadă. Redactor la Media Press TV România. Publică eseuri și cronici de carte, editoriale și proză scurtă. Colaborator al revistei Ficțiunea.