De câteva zile mă întreb cum aș putea scrie relevant, convingător și original despre un roman de la al cărui debut editorial au trecut aproape trei decenii?! Încă nu știu răspunsul, deși, după mine, lectura romanului lui Ion D. Sîrbu, Adio, Europa! merită, căci e una dintre acele cărți care te învăluie în straturi succesive de revelații, hohote de râs, amărăciune și meditații.

Dar și pentru că e o carte grea despre o viață și mai grea, dintr-o epocă cumplită, iar o asemenea lectură ne face bine, cel puțin pentru a evalua dezastrul de care destinul ne-a ferit, născându-ne după prăbușirea comunismului. Dar poate cel mai puternic argument, unul care mă uimește profund, este maniera în care ficțiunea poate fi despre istoria adevărată, despre traumele oamenilor reali, despre consecințele crimelor, abuzurilor și sălbăticiilor de toate felurile pe care bunicii și părinții noștri au trebuit să le traverseze.

Ca orice cititor împătimit, am evaluat mereu în lecturile mele cantitatea de adevăr, de semnificație și suport moral pe care o operă le-a conservat/creat și mi le oferă. Dar apreciez maxim și curiozitatea, nedumerirea, neliniștea pe care un text mi le transmite, căci astfel devin parte din el, ader sau combat, trăiesc plenar în imaginația altcuiva, dar cu ce mi-am adus de acasă în materie de cultură, sensibilitate.

În cazul lui Ion D. Sîrbu și al său Adio, Europa! care a cunoscut cea de-a patra ediție anul acesta (ed. Măiastra, Târgu Jiu), răspunsul la întrebarea din primul paragraf atinge multe dintre aceste direcții. Cei 15 ani pe care i-am petrecut deja în umbra acestui scriitor au explicația fascinației exercitate de tăria de caracter, cultura, bunătatea, luciditatea care l-au caracterizat pe Gary, cum îi spuneau prietenii.

Trăind într-o lume a arhivelor, mai ales a celor secrete în care demisiile morale sunt frecvente, dârzenia neclintită a acestui om în fața oricăror tentații sau chinuri are semnificația punctului lui Arhimede. Oare n-am putea reorganiza lumea întreagă comunistă după aceste puncte de sprijin pe care le-au reprezentat oamenii demni, curajoși, verticali?! Cum ar fi arătat societatea românească postbelică dacă asemenea insule nu ar fi fost eliminate, strivite, pervertite?! Nu vom ști niciodată. Dar putem afla despre ei, despre viețile lor, le putem citi cărțile, aducându-se tributul de recunoștință pentru cohortele de suferințe îndurate de ei.

Aflat la Gherla, Sîrbu își provoacă colegii de celulă să-și aleagă epitafurile sub care și-ar dormi somnul de veci. Și-l alege premonitoriu pe al său: "Trecătorule, nu mă judeca după cele făcute, ci după cele ce le-am refuzat a le face!". Căci viața unui intelectual de caracter în comunism asta a însemnat, un lung șir de refuzuri cu costul aferent, evident: refuzul compromiterii lui Blaga în scris = excluderea din învățământul superior, refuzul denunțării lui Doinaș = un an de detenție, refuzul colaborării cu Securitatea = alți șapte ani de detenție, și tot așa o viață întreagă. Ultima lui meditație la un asemenea refuz, de data aceasta de a participa la un volum omagial dedicat lui Ceaușescu, este concluzivă: "mor împăcat, nu l-am aplaudat niciodată!".

Nu am încetat să-l citesc, să-l aprofundez, să-l descopăr pe Ion D. Sîrbu. Cu timpul, am realizat și că cititorii lui Ion D. Sîrbu sunt de un anumit tip, vorbim natural o limbă doar a noastră, ne unesc aceleași principii, ne punem întrebări, prețuim inteligența, umorul și bunătatea, avem limba ascuțită, dar fără răutate. Admiratorii omului și scriitorului Ion D. Sîrbu alcătuim un cerc aparte.

Scriu aceste rânduri pe 9 mai, de ziua Europei, o Europă care a înțeles, în sfârșit, să lupte pentru susținerea libertății în dauna profitului, a asumării unui trecut complice cu marele criminal care a fost totalitarismul de orice fel.

Însă Europa lui Gary era cea a Comunității Economice Europene, dar și a Cortinei de Fier, a prosperității și consumului în Vest, a lagărelor, Securității și lipsurilor în Est. Acestei Europe divizate și lașe, celei care abandonase valori, idei și popoare după 1945 îi spunea adio scriitorul în 1985, la finalizarea romanului său emblematic.

I-a fost imposibil, însă, să spună adio Europei din el, căci el se declara un european cu limba de predare română, chiar dacă gândea, citea și vorbea mai multe limbi europene.

De asemenea, i-a fost cu neputință să renunțe la libertate, la lupta împotriva sărăciei, pentru egalitate în fața legii, dar și la fondul de toleranță religioasă european pe care ateul din el îl admira.

"Rolul nostru aici, au carrefour des empires morts, este nu acela de a valorifica virtuțile popoarelor mari, ci de a le compromite....", îi scria lui Virgil Nemoianu. Pentru decada 1985-1995, subiectul romanului redă perfect intenția autorului. Dar azi?! Oare nu cumva romanul acesta a căpătat, în timp, și menirea de a ne reaminti ce a însemnat domnia răului, compromiterea oricărei intenții nobile, prăbușirea iubirii, onestității, bunătății?!

Pentru mine, Adio, Europa! ilustrează acea lume malefică din care însuși diavolul s-a retras, căci omul devenise maestru în a-i face rău semenului său. Privind în jur la lumea alienată, redogmatizată, conspiraționistă în care ne mișcăm, cu atât mai pregnant parcă, romanul îmbracă valențe educative și de avertisment.

Ziua Europei coincide și cu ziua nașterii lui Lucian Blaga, maestrul absolut al lui Ion D. Sîrbu. Loial până la sacrificiul de sine, după bătaia teribilă îndurată în 1958 doar pentru că refuzase să-l compromită în scris, Sîrbu se raportează neîncetat la dascălul său care a preferat tăcerea și interdicția unei colaborări cu comuniștii, amintindu-și adesea vorbele acestuia din momentul concedierii din învățământul universitar: "Gary, acum ne vom scrie, fiecare, tratatul nostru de etică!". Tratatul de etică al lui Ion D. Sîrbu este conținut și de romanul Adio, Europa!, căci faptele, personajele și consecințele, chiar camuflate ficțional, sunt parte intrinsecă a acestui tratat, asumat și trăit integral.