să trăiești o sâmbătă caniculară

un pumn de pământ ars peste care să torni

încet apă

să aduni câteva plante mici

să așezi totul cu grijă

într-un bol

un terariu ca un pântec sau

un fel de lăcaș al luminii celor pierduți

n-ai să poți numi

linia frântă dintre ei

cum nu poți numi nici lumea

în care vor răsări

cândva

*

câți dintre noi vom mai privi

insuportabila frumusețe

a tornadelor

sau Mont Saint-Michel la apus?

câți dintre noi vom apăra

gărgărițele de pumnii celor mici

care le strivesc cu inocență?

câți dintre noi vom mai rosti

incantații la căpătâiul

cailor sacrificați înainte

de amurg?

câți dintre noi vom mai arunca

în aer resturi de memorii

fără să îi umbrim

pe cei mai iubiți

pe cei mai urâți

dintre ai noștri?

*

dar să trecem peste asta

avem câteva zile

să ne aruncăm măștile

spre lumea de sus

acolo unde Mozart nu înnebunește

nici Van Gogh nu-și crestează

cu atâta cruzime de sine

urechea și viața

unde Sylvia nu își gazează

plămânii lângă pruncii ei

unde Alejandra încă

își aproximează iubirile

pe piatra neșlefuită

a lunii

*

taci, Madi

taci, Adi

taci, George

o asurziți pe mama

ea nu știe să-și astupe

sufletul nici în cer

ea nu a purtat decât

masca mamei ei

peste chip

și a sfâșiat-o

cu o zi înainte de a

nu mai respira

și toate măștile

au rămas de atunci

moșteniri sacre

incandescente

în ochii noștri

pământii

*

tac și eu

îmi ridic ochii după fiecare

fascicol de lumină

Mozart la Saint-Michel încă

îmi răsună în stern

după douăzeci de ani

și în mine încă

merg kilometri printre

orașe

printre lanuri de oameni

și morți

un peregrinaj straniu

din care aleg

tot ce mai poate fi viu

la marginea

lumii

*

să fim blânzi, îmi spunea

bătrânul țăran de la Chartres

să fim grijulii

cu pământul

așază-te, fata mea

așază-te aici

printre cai

pe pământul ars

miroase urma lor

ascultă-le nerăbdarea

de a strivi sub copite

fiecare palmă de lume

ei nu sunt blânzi cu pământul

așa este dat

ei sunt blânzi cu cei care iubesc

ai grijă de ceea ce iubești, fata mea

mergi, dar ia seama oamenilor

fii un murg sălbatic

neînduplecat

căci oamenii sunt cruzi

nu toți

nu

cei buni îți ies în cale

când vei orbi

sau când suflarea îți este tăiată

de muchia morții

sau atunci când

simți că-ți pierzi pașii

rătăcind după aburul dens

al cailor uciși

să nu te oprești înainte

de amurg

să nu te oprești în fața

niciunui om

pe-nserate

oricine poate lua

masca bunătății

tu mergi

mergi mai departe

*

și nu m-am oprit încă

bătrânul a rămas

pe lespede

păzind ultimii cai sălbatici

chipul brăzdat

de arșiță și praf

nu avea nicio mască

nu era nici bun

nici rău

nu era decât

urma cailor uciși

și silueta de ceață

a unui trup

încovoiat