Romanul lui Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi (Editura Nemira, colecția n’autor, 2022), aduce în prim-plan o temă prea puțin abordată în peisajul literar românesc, explorând spectrul larg al bolii și înfățișându-ne, într-o notă ușor umoristică, viața unui suferind de sindromul epileptic. În literatura actuală există, cu siguranță, carențe în ceea ce privește reprezentările serioase ale tulburărilor neurologice și ale modului de a "conviețui" cu astfel de afecțiuni. Tema bolii a căpătat în ultimii ani o oarecare rezonanță în spațiul literaturii, înregistrând opere substanțiale (mă gândesc inevitabil la romanul Mioarei Grigore, Cancerul, dragostea mea ori, ceva mai recent, la Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, o povestire cutremurătoare a uneia dintre victimele incendiului Colectiv, Alexandra Furnea). Inclusiv critica literară a arătat un interes deosebit (v. studiul Boala ca metaforă semnat de Susan Sontag ori, din spațiul românesc, Corpuri, exiluri, terapii de Emanuela Ilie ș.a.m.d.). Totuși, scrierile ce abordează variațiuni ale bolilor neuropsihice se află într-o stare incipientă.

Însă astfel de romane au la bază un filon foarte puternic autobiografic, ceea ce nu doar că le conferă textelor autenticitate și credibilitate, ci potențează deopotrivă capacitatea cititorilor de a privi textul printr-o cheie simpatetică. Aș putea afirma, fără rețineri, că romanele ce abordează diferite teme conexe bolii se edifică pe un schelet foarte bine definit și solid, care presupune atât înzestrări scriitoricești, cât și o muncă de documentare serioasă. Tocmai din acest motiv, am primit romanul lui Bogdan Munteanu cu foarte multă căldură, mai ales datorită faptului că această "zonă" a bolii pare ușor obscură pentru literatura noastră.

Miza romanului este, așadar, o incursiune în viața de zi cu zi a celui ce suferă de epilepsie, evidențiind concomitent greutățile suferindului generate de crizele sporadice (tratate de personaj cu umor și lejeritate), cât și relațiile cu cei din jurul său. Stai jos sau cazi nu este, de altminteri, un roman "medical", care să ne prezinte în termeni științifici/medicali repercusiunile epilepsiei. Bogdan Munteanu își propune, în fapt, să normalizeze dialogul despre boală și să ne ofere o lectură plăcută, lejeră, care să capteze frânturi din viața unui epileptic – ceea ce și reușește.

De-a lungul romanului, îl vedem pe personajul-protagonist interacționând cu diverse personaje care, într-un fel sau altul, sunt, la rândul lor, influențate de condiția lui Cipo: mama sa care privește întreaga situație cu deosebită fragilitate și ezitare ("Am insistat de mai multe ori pe lângă Mază să-mi dea detalii despre cum a fost când n-am fost. Făceam jocul ăsta stupid ca să evit cuvântul criză. Pentru noi, criză înseamnă boală, tăcere, neputință."), iubita care întocmește un Excel cu episoadele epileptice pentru a facilita gestionarea crizelor, până la colegii de muncă ori vecinii care asistă de pe margine neputincioși și un șofer oarecare de taxi care ascultă pasiv istorisirile lui Ciprian. Există și un joc al perspectivelor narative, alături de jonglările dintre planul trecut și cel prezent, care accentuează apropierea de personajul Ciprian și cititor. Astfel, autorul sparge barierele dintre text și lector, și îl transpune pe cel ce citește în intimitatea personajelor.

În ciuda subiectului dificil, grav, Bogdan Munteanu reușește să comprime toată narațiunea în doar 140 de pagini. Formatul revigorant și capitolele scurte ale cărții facilitează o lectură rapidă, lejeră. Economia stilului și strategia narativă pe care o abordează autorul dau senzația unei lecturi ușor de digerat.

Nu pot totuși să nu sancționez minusurile, destul de puține, dar semnificative, pe care "micro" romanul le prezintă. S-a mai remarcat și de către alții că încercarea autorului de a conferi lecturii cât mai multă naturalețe a avut, de fapt, un rezultat opus, sondându-se, pe alocuri, cu impresia unei narațiuni forțate și chiar neverosimile. Aș mai adăuga pe lângă asta și că este o construcție destul de precară a personajelor, în ciuda faptului că autorul dispunea de toate "instrumentele" necesare profilării unor personaje complexe cu interiorități bine definite. Accentul cade foarte mult pe acțiuni, pe evenimente, și prea puțin pe psihologia personajelor. Inclusiv portretul psihologic al personajul principal este schițat foarte sumar.

Romanul Stai jos sau cazi este, în definitiv, o încercare bravă de normalizare a unei boli incurabile ce provoacă atâta suferință, privită prin lentila fină a umorului și a acceptării ca parte din cine suntem. Pe coperta romanului apare un citat esențial: "În fața epilepsiei, umorul rămâne singura apărare". Umorul devine arma ineluctabilă a celui marcat (irevocabil) cu însemnul bolii iremediabile și intransigente. Devine, în același timp, și principalul instrument cu care Bogdan Munteanu operează de-a lungul romanului, oferind o perspectivă unică și curativă.