nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Hazaika

Razele soarelui și-au făcut loc prin geamul pivniței și luminează prin deschizătura îngustă cât o carte poștală chipurile senine ale celor trei fetițe. Copilele dorm liniștite în patul improvizat pe grinzile din lemn, ascunse în spatele butoaielor cu vin și țuică. "Săracii îngerași, ce știu ei?" se gândește Ana, ridicându-se de la locul ei ca să le învelească mai bine. Ia apoi două borcane din raft, unul cu dulceață de prune, celălalt cu zacuscă, și le îndeasă în gaura geamului ca lumina să nu le trezească pe fete. E încă prea devreme. Afară nu se aude nicio mișcare. Tocmai aruncase o privire în curte și nu zărise nimic, doar un colț din roata mare a camionului și câteva tulpini de regina nopții tremurând în bătaia vântului. Deocamdată, beciul întunecos și umed era cea mai bună ascunzătoare pe care o aveau. Fusese un adăpost numai bun în zilele toride de vară. Chiar și acum, când toamna începuse de câteva zile, amiezile erau sufocant de fierbinți. Vara nu părea să dea niciun semn că ar fi vrut să plece. Fusese un an secetos, și, probabil, recoltele se făcuseră praf, dar cine să se mai gândească la asta cu așa vremuri? Fără să vrea, Ana își aduse aminte totul. Era din nou una dintre clipele acelea când îți ridici privirea, și, rezemându-ți capul în mâini, privești cu ochii minții cum îți trec prin față toate momentele care ți-au zguduit din temelii fundamentele vieții. 1940 fusese cel dintâi an cu adevărat greu. Dintr-o dată, toate zilele bune s-au sfârșit și greutățile au început să curgă continuu. De la lună de lună se schimba ceva. Momentele nefaste se țineau lanț. La mijlocul lui iunie, au părăsit Bucureștiul și, plini de speranță, s-au instalat cu chirie la Cluj, chiar în centrul orașului, într-un apartament mare și luminos de două camere din strada Universității, peste drum de frumosul Hotel New York și la o aruncătură de băț de stația de taxiuri din fața catedralei Sfântul Mihail, unde urma să lucreze Nicu. Pe-atunci erau numai patru. Ei doi și cele două fete mai mari. Părea minunat, dar n-a fost să fie. După nici patru luni, când Ungaria a luat Transilvania de Nord, la sfârșitul lui august, împachetau din nou, speriați, și părăseau Clujul căutându-și un loc dincoace de graniță, în zona liberă de armatele hortiste. Au ajuns întâi la părinți, lângă Blaj, la Lunca, apoi, la scurt timp, când Nicu a început să lucreze ca șofer de camion la "drumuri și poduri", s-au mutat în Alba-Iulia, la o casă de lângă gara CFR. Găsiseră cu chirie o locuință mică, dar cu o grădină frumoasă, plină de verdeață, unde fetele se puteau juca în voie. O vreme a fost bine acolo, iar vecinii de peste drum, apropiați de vârsta lor, cărora Ana obișnuia să le împrumute cărți, aveau în sufrageria cochetă un aparat de radio mare, din lemn, cât o comodă. Câteodată se strângeau acolo cu toții și ascultau știrile, sau, mai rar, câte un concert. Când auzea fragmente din Bartók, Enescu, Stravinsky, Chopin sau Ceaikovski, Ana ofta, retrăind parfumul de altădată al vremurilor senine și lipsite de griji din salonul doamnei Antonia, când Missy cânta la pian și ea o acompania, ori stătea pe sofa și răsfoia presa vremii, ascultând. De la radioul vecinilor aflaseră atunci, în septembrie, că România a pierdut Cadrilaterul, după ce în iunie rămăsese fără Basarabia și Bucovina de Nord, apoi că în noiembrie fusese un cutremur mare care a ucis sute de oameni și a prăbușit Blocul Carlton din București. În noiembrie, începuse persecuția evreilor. În oraș se zvonea că un comisar legionar, ucenic al Germaniei naziste, i-ar fi arestat într-o noapte pe toți liderii comunității din oraș, apoi i-ar fi chinuit până dimineața. Unul dintre cei mai bătrâni ar fi și murit din cauza asta la scurt timp după ce fuseseră lăsați să se întoarcă la familiile lor.

Toate aceste lucruri o înfiorau de fiecare dată când se gândea la ele, și totuși se încăpățâna să și le aducă aminte. Anul următor fusese, parcă, mai bine. În primele luni, Ana se hotărâse să ducă fetele la grădiniță și să încerce să își găsească ceva de lucru, dar în februarie au aflat că o viață nouă urma să apară în familia lor și, spre toamnă, aveau să fie cinci în loc de patru. În aprilie au primit aproape de Blaj, pe șoseaua care ducea spre Lunca, un teren și o grădină unde, cu o parte din banii de la București, au început să construiască o casă. Au început să sape fundația chiar în iunie-august pe când armata română aliată cu naziștii a recuperat Basarabia și Bucovina. În vremea asta, să găsească o slujbă așa cum ar fi vrut, la o școală sau la vreo grădiniță, devenise tot mai greu, aproape imposibil. Peste tot în oraș era aglomerat și domnea o stare de nemulțumire generală din cauza evreilor din județ care fuseseră evacuați din casele lor de pretutindeni și aduși aici sub supraveghere. Apoi, micilor întreprinzători și celorlalți care locuiau deja în Alba, li s-au confiscat toate proprietățile, li s-a impus un orar strict în care să-și termine cumpărăturile și au fost puși la muncă obligatorie, la diverse activități. Aveau voie să meargă la piață doar până la ora zece dimineața și o vreme chiar li s-a interzis accesul la orice sursă de aprovizionare. Proaspăt veniți în oraș, Ana și Nicu nu cunoșteau familii de evrei și nici nu îi vedeau prea des. I-au văzut odată când au fost scoși să măture în fața gării, supravegheați de jandarmi, și îi mai zăreau uneori, dimineața, cu noaptea-n cap, când mergeau la brutăria de lângă gară să cumpere pâine. Treceau strecurându-se ca niște umbre pe lângă ziduri, cu pași repezi, cu privirea aplecată-n pământ, și în comportamentul lor se putea citi tulburarea, frica, neliniștea. Nu știau să fie pe undeva în oraș ghetouri și nici nu auziseră să fi fost, dintre ei, vreunii transportați spre un lagăr, însă, nu o dată, îi văzuseră înfruntând priviri ostile din partea unor oameni sau ferindu-se din calea celor care simțeau nevoia să îi lovească, să le strige tot felul de lucruri și să îi scuipe, să le mânjească pereții caselor cu vopsea. Chiar dacă nu trăiseră atrocitățile nazismului la aceleași temperaturi înalte precum ceilalți evrei din zonele mai puțin norocoase ale țării, încă din clipa în care au împânzit piața gării din Alba, coborând încărcați cu bagaje din trenurile cu care fuseseră aduși, Ana citise în ochii lor trauma.

Toamna lui 1941 le-a adus încă o fetiță, iar în noiembrie, i-a vizitat Leurean, fratele mai mic, ca să își ia rămas-bun înainte de a pleca la război. Apoi, anii care au urmat au fost liniștiți. În primăvară, au construit o fântână la țară, în curtea casei, apoi au zugrăvit. Nicu a adus de la râu pietriș colorat, iar Ana împreună cu fetele au făcut rondouri în care au plantat lăcrimioare, lalele, narcise și iriși, iar lângă peretele casei au pus butașul de trandafir urcător primit, cadou de casă nouă, de la vecini. Au făcut și o mică grădină de legume. Vara au vopsit ușile și mobila de bucătărie, Nicu le-a făcut fetelor dintr-un cauciuc de tractor o hintă pe care au atârnat-o în cel mai mare nuc din curte, Ana a lustruit podelele și a pus covoare în cele două camere de la drum, a aranjat vasele în bufetul proaspăt vopsit, a cusut perdele și draperii înflorate, au cules fructe și legume. În toamnă, Nicu, ajutat de Vasile, a descărcat camionul cu restul mobilei și obiectele care au mai rămas, iar la sfârșit, după ce toate au fost puse la locul lor, au agățat în sufragerie fotografiile de la București. În cea mai veche dintre ele erau bunica și mama cu Nicu și Gheorghe când erau mici, chiar cu puțin înainte de moartea mamei. Într-o fotografie cât o carte poștală era tatăl Anei, slab și tânăr de tot, așezat pe un vraf de bagaje, la bordul transatlanticului Carpathia, în drum spre New York, navigând spre miile de visuri pe care îndepărtata Americă le deschidea în fața emigranților ardeleni plecați în căutarea unui loc de muncă. Urma un portret de-al Anei chiar înainte să o ducă Vasile la București, făcut la un atelier fotografic din Blaj. Era îmbrăcată cu nelipsita-i rochie neagră cu guler alb, croșetat, pe care Missy o poreclise "toaleta de casă a reginei Victoria". Lângă, era un portret de nuntă, în sepia. Deasupra siglei studioului Julietta, zâmbeau veseli, neștiind ce-i așteaptă, doi tineri soți. Apoi Ana și Missy cu niște pălării imense, ca două flappers, la malul mării, pe dig, lângă Cazinoul din Constanța, din nou o fotografie cu Ana și Missy în Cișmigiu, o alta făcută după încoronarea lui Carol al II-lea, cu Vasile în uniforma de gardă cu panaș la coifură, apoi Nicu în picioare, lângă mașina lui neagră de taxi, din nou una cu Nicu, Ana și fetele, mici, făcută la studioul Royal, cu un an înaintea plecării din București, și, ultima, cu Gheorghe, la intrarea în sala de mese a Hotelului Lido, în uniforma lui de picolo, cu frac și papion.

Leurean încă le trimitea scrisori de pe front. Scria mărunt, înclinat, și i se adresa întotdeauna la fel: "Scumpă Anuță, vești din partea dumitale nu am mai primit de multă vreme. Sunt nerăbdător să aflu noutăți despre dumneata...", apoi devenea scurt și sec "Eu sunt teafăr. Aștept și acuma ziua întoarcerii care nădăjduiesc să fie înainte de Crăciun, de va voi Bunul Dumnezeu", întreba despre părinți, despre recolte sau despre cum o duceau cu construcția casei și încheia: "Sărută-i pe mama și pe tata, pe Vasile, pe Măriuca și pe Tia și transmite din partea mea complimente tuturor. Te îmbrățișez, al dumitale frate, Leurean". La sfârșitul toamnei a cerut să i se trimită prin Crucea Roșie niște șoșoni vechi, rusești, și Măicuța i-a făcut atunci un colet cu de toate, i-a croșetat ciorapi din lână, i-a pus dulceață și zacuscă "ca să aibă cu ce înfrunta iarna", cum zicea ea, și i l-a trimis. Dorul de casă revenea obsesiv în scrisorile lui. Părea tot mai trist și mai lipsit de speranță. În primăvara lui 1943, i-a scris din nou o scrisoare lungă în care i-a povestit cum la un moment dat, în retragere, obosiți de atâta mărșăluit prin ploaie și prin beznă, ca să se poată proteja de inamic, cei din regimentul său au înnoptat în primul tranșeu care le-a ieșit în cale. Au coborât, pe rând, în groapa care se căsca în fața lor și, epuizați, uzi, murdari de noroi și tremurând de frig, au adormit imediat înghesuiți unul în altul. În zori au văzut cu groază că dormiseră peste cadavrele acoperite cu iarbă și crengi dintr-o groapă comună. După asta, a mai sosit o scrisoare aproape de Paști în care spunea că din cauza episodului cu groapa comună făcuse pneumonie, că se recuperase, că se îndreptau spre Piatra Neamț și încheia, trist: "Despre o apropiată reîntoarcere a mea nu mai poate fi vorba deocamdată. Iată deci că nici aceste sărbători nu le voi putea face acasă. Vă doresc tuturor mult bine și sănătate deplină. Scrie-mi, te rog, despre voi, cât mai multe. Te îmbrățișez, al dumitale frate, Leurean". De-atunci, Ana n-a mai primit de la el nicio veste. Știa că armata română a fost înfrântă la cotul Donului, în noiembrie, și se zvonea că trupele s-au retras, întorcându-se în țară, prin Moldova. De fiecare dată când se gândea la asta, simțea cum o putere stranie, ca o durere surdă-n stomac, o absorbea cu totul, apoi durerea asta, prefăcută în junghi ascuțit, urca în piept și i se oprea în gât, sufocând-o. Se liniștea doar spunându-și că de vreme ce Leurean îi scrisese și din Moldova, mai exista speranță că ar putea să vină teafăr acasă și că, indiferent de asta, ea trebuie să spere continuu că o să îl revadă curând.

În primăvara următoare, Transilvania a fost ocupată de armatele Germaniei Naziste. În iulie 1944, bombele au ras gara din Timișoara. Apoi Alba Iulia a fost bombardată și ea. Pe Nicu l-au pus cu camion cu tot în slujba armatei române și l-au dus undeva, prin Apuseni, să transporte soldați și echipament militar. Devenise periculos ca Ana să rămână singură, în oraș, însărcinată, și locuind lângă gară doar ea cu fetele, mai ales că până să nască nu mai erau decât vreo patru-cinci luni. S-au gândit bine și au decis că înainte să plece cu armata în munți, Nicu să le ducă la țară, la căsuța pe care o pregătiseră acolo. Și aceasta era, paradoxal, undeva, tot lângă calea ferată, aproape de Valea Lungă, pe marginea șoselei dintre Blaj și Copșa Mică. Dar nici aici nu au scăpat. Cine s-ar fi gândit că la numai o zi distanță după ce au trecut camioanele cu soldați nemți pe care oamenii crezându-i aliați și eliberatori ai Transilvaniei, i-au întâmpinat senini, în fața porților, cu plăcinte, cu flori, aveau să vină șapte avioane americane măturând cu o ploaie de gloanțe toate vagoanele cu civili ale trenului care mergea dinspre Teiuș înspre Mediaș? Atunci Ana a trecut cu adevărat prin infern. A trebuit să ascundă fetele în grădină. Le-a lăsat acolo și s-a apucat să ajute răniți. A fugit în casă și a rupt tot ce avea la îndemână, făcând bandaje: cearșafuri, haine, perdele, fețe de masă. A căutat scânduri să facă atele. Schilodiți, plini de sânge, speriați și nenorociți, oamenii umpleau curtea și strigau după ajutor. Mulți se târau de pe linia ferată până pe treptele casei pentru a fi bandajați. Ana le curăța rănile, îi pansa, le scotea apă din fântână, le dădea mâncare, le întindea pături și cearșafuri pe iarbă, în timp ce marea ei grijă era ca fetele să rămână ascunse ca să nu vadă imaginile de groază. "Ei, Nicule, va trebui să te-nsori din nou. S-a dus dota noastră", își spuse, privind un colț de dantelă ieșind de sub nodul unui bandaj și monogramele pe care le brodase cu atâta grijă. Înfășurate în jurul atelelor, fâșiile de mătase, de satin, de tafta și de stofă colorau peisajul plin de sânge și spaimă ca într-un tablou de Picasso. Spre seară, când lucrurile s-au mai liniștit, înțelegând că nu mai putea să rămână sub nicio formă acolo, a împachetat câteva lucruri, a luat fetele și au pornit-o pe sub linia ferată, printr-un șanț cu apă și noroi, cu gândul să ajungă în satul părinților, la Lunca. Pentru un adult, drumul nu era așa lung. Vreo oră și jumătate. Cu trei copile mici însă, una de zece ani, alta de opt, și mai ales cu o fetiță de trei ani, o astfel de călătorie nu putea să fie decât un calvar. Speriată, cea mică a plâns mai tot timpul, și cum abia putea să meargă pe jos, Ana a trebuit să o care tot drumul în brațe. În plus, se temea că după lăsarea întunericului, pentru o femeie singură, însărcinată, și cu niște copii mici după ea, totul putea să fie de două ori mai primejdios.

Când au ajuns în sat, la Lunca, rușii se instalaseră deja în comună. Acasă erau doar părinții și Tia, sora de șaisprezece ani, pe care, ca să nu o găsească soldații, o ascunseseră într-o groapă, în grădină, unde îi duceau, pe ascuns, mâncare. Vasile rămăsese la cantonul feroviar cu familia lui, Măriuca era și ea, la Cenade, iar de la Leurean, de pe front, nimeni nu mai auzise nimic. În curtea casei părintești era un camion-farmacie și în el locuia un rus blond, înalt, cu ochii mari albaștri și senini ca cerul. Avea tenul lucios și măsliniu în contrast cu nuanța spălăcită a ochilor și comunica mai mult prin semne. Ana i-ar fi putut vorbi în franceză, dar el folosea doar câteva cuvinte de bază în engleză, cam tot atâtea câte știa și tatăl ei, așa că vorbea mai mult cu el, în timp ce față de ele, femeile, era destul de retras, chiar timid. Abia dacă ridica ușor din sprâncene sau afișa un zâmbet strâmb în colțul gurii când cerea sau dacă i se oferea câte ceva. Se pare că totuși știa și câte-un cuvânt, două, în română. Odată, când a ieșit în curte să dea la găini, Ana l-a găsit agățând pe portierele deschise larg niște haine pe care, probabil, le spălase și acum le usca la soare. Văzând-o, s-a întors spre ea și, i-a zis, așa ca într-o doară, arătând spre burta proeminentă: "Hazaika, este bărbat la tine?". "Este, este, dar nu e acum aici!" i-a răspuns ea dând din cap cât de tare ca să se asigure că a înțeles-o și se grăbi să intre în casă. "Ce-a fost asta?" își zise, trântind ușa și oprindu-se să își tragă sufletul. Inima îi bubuia cu putere. O simțea zvâcnind până și în urechi. Auzise multe povești despre violurile armatei ruse. Mai avea două luni până să nască. Nu mai era deloc sprintenă. Picioarele i se umflaseră atât de tare, încât glezne nu mai avea deloc. Nici atrăgătoare nu putea fi cu burta aia mare, sticloasă și rotundă ca un pepene. Gândind așa, se liniști. Mai că-i veni să zâmbească. Era chiar ridicol! Cum de putea să îi treacă prin cap așa o prostie? Omul ăsta care avea o privire blândă, era așa stângaci și părea să fie așa de treabă, să întrebe el așa ceva? Treptat, s-a încredințat că întrebarea fusese inofensivă. Și de-atunci, e drept, treaba nu s-a mai repetat.

Camionul rusesc era acoperit cu o prelată groasă, kaki, pe care era desenată o cruce mare și roșie. Fusese plin cu pături și cu lăzi în care erau îngrămădite sticle cu spirt și camfor, doctorii de tot felul. Rusul descărcase o parte dintre lăzi și le stivuise chiar la intrarea în șură, ca să nu le plouă. Pe restul le folosise ca să își facă din ele un loc pe care să doarmă și un fel de masă cu scaune. Cum afară era încă foarte cald, dormea în camion și își petrecea acolo marea parte a zilei. Era o prezență discretă, ieșea foarte rar să ia apă de la fântână sau uneori ședea pe scara din spate a mașinii, cu niște ochelari rotunzi pe nas și răsfoia o carte groasă, maronie. Pe masa din lăzi pusese un fel de patefon la care asculta câte-odată muzică, spre deliciul fetelor care, auzind, țâșneau imediat în curte și dansau chiuind, făcându-i curioși pe vecinii care, nedumeriți, dădeau târcoale curții. Rusul asculta muzică americană pe care nu se știe de unde o luase, și din pâlnia de alamă răsunau acorduri din Carmina Burana transformate în jazz, Glenn Miller și orchestra, In the mood, At last și Chattanooga Choo Choo, sau The Andrews Sisters Boogie Woogie Bugle Boy.

Trezită din visare, Ana își aminti că trebuia să urce cât mai degrabă în curte, unde o aștepta tatăl ei, pregătit de cu seară să ia căruța și calul ca să meargă la casa de pe șosea. La început, ea nici n-a vrut să audă de asta. Era convinsă că drumul putea să fie periculos și bănuia că lucrurile de-acolo erau, cu siguranță, vraiște. Chiar dacă încuiase ușa înainte de a pleca, era foarte posibil ca unii dintre oamenii ăia, neavând apă și nici mâncare să fi intrat în casă și... Apoi, nu aveau de unde să știe că avioanele nu se întorc, că bombardamentele nu vor continua. E adevărat că au rămas găinile singure de mai bine de o săptămână și că nu avea cine să le dea de mâncare, dar poate se milostivise vreun vecin... În plus, Nicu i-a telefonat cu câteva zile în urmă lui Vasile, la canton, zicând că, nu peste mult, are să vină la Lunca și sigur o să treacă pe-acolo, alt drum nu este... Însă hotărârea fusese luată și tatăl refuza orice argument care să îi amâne plecarea. Ana ieși în curte. Era deja toamnă, dar părea o dimineață caldă de vară. Pe cer, nori alburii se aliniaseră în fâșii lungi, paralele, ca liniile unui portativ. "Poate-o să plouă azi. Da’ eu tot mă duc să văd ce s-a ales de casa voastră. Le mai aduc și la fetele-astea niște haine de schimb.", zise tatăl, privind cerul cu mâna streașină deasupra ochilor, și dispăru în spatele porții lăsând în urmă un nor de praf.

Ana urcă scările să intre în casă. Plecarea tatălui o puse pe gânduri. În continuare era convinsă că a făcut rău lăsându-l să plece și își spunea în sinea ei: "Ei bine, dacă vin iar nemții sau careva și ne bombardează? Rămânem aici izolate, fără niciun bărbat în casă, fără căruță, fără nimic?" De fapt, plecarea tatălui o speria și brusc îi risipea și ultima umbră de siguranță pe care o mai avea. Își aminti că avea de făcut dulceață, și că fructele așteptau în cratiță de cu seară să fie puse la fiert. Dacă tot făcea focul, ar fi fost bine să frământe și pâinea, să o pună la cuptor. Apoi, pentru o clipă, avu revelația că totul era în zadar: La ce bun să facă atâta dulceață? Își petrecuse toată vara punând conserve. Și ce folos? Au rămas toate în cămară când au fugit, după bombardament. Și aici va fi la fel. Dacă se va întâmpla ceva, oricum nu avea cum să ia borcanele cu ea, erau prea grele. Dacă se va repeta și aici povestea de la casa lor și se va duce iar totul pe apa sâmbetei? Și de-aici unde să mai fugă? Nu avea unde. Paradoxal, gândul ăsta o liniști. În bucătărie, Măicuța se apucase deja de treabă, pusese dulceața la fiert și clătea într-un lighean vasele cu care-i dusese Tiei mâncarea, în grădină. Îi povesti că îl visase pe Leurean îmbrăcat soldat, exact așa cum plecase. Era chiar mai tânăr și mai tras la față și stătea în drum, în fața porții, încercând să îi spună ceva. Își mișca buzele ca și cum ar fi vorbit, dar nu se auzea niciun sunet și ea se căznea să înțeleagă ce îi zicea, dar nu reușea. "S-o fi gândind la noi. Poate chiar acum ne-o fi scriind", o liniști Ana, în vreme ce în pieptul ei se instală același junghi ascuțit ca o pâclă cenușie care venea în ultimul timp când își aducea aminte de el. "N-am mai dat la biserică să îl pomenească. Și Măriucăi am uitat să-i spun...", zise Măicuța cu tristețe în glas.

Era cald, infernal de cald și cerul era întunecat. Nori gri de furtună pluteau jos de tot închizând cerul sub o carapace compactă. Era duminică. Zi de biserică și zi de târg. Târg nu se mai făcea, iar cea mai apropiată biserică era în comună, lângă casa Măriucăi, la Cenade. Până acolo era ceva de mers. Drumul cobora drept printre case, pe lângă niște grădini, treceai întâi calea ferată și imediat, râul, Târnava Mare, pe un podeț șubred din lemn, și ajungeai în capu’ dealului, o zonă cu multe livezi și terenuri și abia după aceea dădeai iar de case. De-aici biserica și casa Măriucăi erau ușor de găsit, ținând drumul principal aproape până la capăt. Fără să se gândească prea mult, Ana se hotărî să meargă până acolo. Pe Măicuța o convinse ușor să rămână cu fetele și cu Tia în grija rusului farmacist. Acesta ședea pe scara camionului cu ochelarii rotunjori pe nas citind din cartea cu coperte maronii. Pentru ea, până acolo nu avea să fie niciun pericol. Era o femeie gravidă, cu burta mare, oricine putea să vadă asta. Era chiar mai bine să meargă ea decât ar fi fost să vină și-apoi să se întoarcă Măriuca. Apoi își aminti că nu departe, câteva case mai încolo, pe drumul principal, era un tanc rusesc. Zilele trecute, a văzut și un soldat care stătea sprijinit într-un cot și fluiera, striga și intra în vorbă cu oricine trecea pe-acolo, bărbat sau femeie. Se auzea până aici în curte. Vecinele erau speriate, și una care îl văzuse mai bine le povestise că era mai tot timpul băut, că o dată când băuse iar mult a tras cu arma după niște băieți din sat care treceau pe-acolo, doar ca să îi pună pe fugă și să se distreze. Când au ajuns la casele lor, copiii erau muți de spaimă. Împușcăturile se auziseră în tot satul. Lunca era un sat mic și rotund ca un ceaun, între dealuri, pe valea Târnavei, și chiar mai departe să fi fost rusul cu tancul și tot s-ar fi auzit. Nu era mult de mers până la albia râului, apoi drumul o cotea în sus, pe o colină, pe lângă cimitir, și se deschidea spre pământuri, spre câmp. În spate, erau dealurile înalte, maronii și golașe. Imediat dedesubt începeau livezile și grădinile oamenilor care nu aveau un relief lin, erau pline de hârtoape, dar primăvara, când se acopereau cu un covor de iarbă proaspătă presărată cu păpădii și viorele, în bătaia razelor aurii, păreau un adevărat colț de rai. Pe terenurile din capătul satului se așezaseră rușii. Își instalaseră acolo corturile și făceau foc, cântau și petreceau toată ziua. Alții, mai sus în grad, erau risipiți prin gospodăriile oamenilor. Cum nu erau foarte mulți săteni, nu prea a scăpat nimeni. Chiar și la primar se cazase unul, un general care nu avea deloc figură de rus, era brunet, cu mustață și cioc. Semăna mai degrabă, cum i se părea Anei, cu poza lui Cuza din cartea de istorie. Soldatul cu tancul rămăsese la Lunca, în mijlocul satului, să îl păzească, probabil, dar și să blocheze singurul drum care șerpuia printre gospodăriile aliniate ordonat de ambele părți.

Ana își potrivi baticul privindu-se în oglinda mică, rotundă, din antreu. Știa de la Măicuța și de la vecine că atunci când iese din curte, trebuie să fie cât mai acoperită, să meargă cât mai drept, dar nici țanțoș, să nu pară înfumurată, cu privirea țintă în pământ și să nu vorbească cu nimeni. Când își făceau de lucru prin sat, soldații ruși erau periculoși. De cele mai multe ori nu veneau singuri, ci în grupuri de câte doi-trei și se luau de fiecare femeie care le ieșea în cale.

Afară era de ploaie. Aerul fierbea ca în cuctă. Ana se privi în oglindă. Rochia de culoarea pământului i se lipea de trup. Burta proeminentă se vedea bine. Cine să aibă treabă cu ea? Nu era clar că era gravidă? Ooo, și încă gravidă în luna a șasea când și de vrei, tot nu mai poți ascunde nimic. Făcu un pas spre ușa bucătăriei și trase din cuiul în care era agățat un șorț înflorat pe care și-l legă peste burtă. Acum chiar că nu arăta deloc ademenitor. "No, Anuță dragă, își zise cu un zâmbet, adio pălării, adio fuste cloș și rochii de nylon înflorat ca niște halate cu care făceai senzație pe străzile Bucureștiului, adio rochie neagră cu guler de dantelă!" Luă coșul pe braț și ieși în curte.

Farmacistul era în continuare pe scara camionului, însă de data asta se chinuia să își așeze pe cap o batistă albă și înnodată în patru colțuri pe care tocmai o înmuiase în găleata de lângă el cu apă rece de la fântână. Ridică privirea și îi zâmbi Anei cu același zâmbet strâmb pe care ea îl știa prea bine. Acum însă i se păru aproape un gest ștrengăresc. Îl salută distrată, clătinând din cap, apoi i se păru că el ar fi încercat chiar să îi facă cu mâna, dar puse repede capul în pământ și grăbi pasul spre poartă. Se gândi apoi la vârsta lui. Nu părea să fie cu mult mai bătrân decât ea, sau poate zâmbetul ăla îl făcea să pară mai tânăr? O clipă se rușină că îi trecuse prin minte așa ceva, și gândurile îi zburară repede spre casa lăsată la Alba, spre căsuța de la Valea Lungă. Dacă au bombardat-o? Dacă nu mai au unde să se întoarcă? Oare ce va găsi tatăl ei acolo? Numai de i-ar veni ideea să pună găinile în căruță și să le aducă, și câinele. Dar Nicu? Oare ce-o fi făcând el acolo, în Apuseni? Dacă Doamne-ferește pățește ceva și nu se mai întoarce? S-a mai întâmplat și cu alții... Ce să facă ea, femeie singură, fără serviciu, cu patru copii? Cum poate trăi fără el? Și ce minune că l-a întâlnit, cum l-a întâlnit, cât l-a așteptat, încă de când era copilă, dinainte să-l cunoască, cum se îndrăgostise de chipul din fotografia de almanah, cum găsise în seara aia, la Missy, fotografia din ziar cu Chaplin și Ana Pavlova și cum o luase ca pe un semn, cum l-a zărit chiar a doua zi, pentru prima oară, la Taica Lazăr, cum au chemat taxiul și a văzut că era chiar el, și de-acolo totul a decurs atât de firesc ca și cum s-ar fi știut de-o viață... Ce mare miracol mai e și viața asta, cum îți arată ea toate semnele, doar să le poți citi!

Pământul era încins. Aerul fierbea. După nici câțiva pași deja, hainele i se lipeau pe trupul toropit. Simțea cum picăturile reci de sudoare coborau lent pe șira spinării, pe coapse. Cu fiecare pas, i se părea că baticul se înfășura mai tare, prinzându-i tot mai mult capu-n strânsoare. Ar fi vrut să-l smulgă și să-l arunce cât colo, dar nu îndrăznea. Legătura șorțului o strângea și ea peste burta care-i îngreuna mersul. "Dacă Nicu ar fi aici, își zise, altfel ar sta lucrurile. Cu el toate lumea începe să capete sens. În plus, are acel ceva liniștitor..." Brusc, șirul gândurilor i-a fost întrerupt de o voce străină "Hazaika, idi siuda!" Anei i se ascuțiră brusc simțurile. Cuvintele îi sunau cunoscut în minte. Erau aceleași pe care le folosise și Ioana, vecina lor, când le povestise ce pățeau femeile cu soldații ruși. Până să se dezmeticească din spaimă, glasul se mai auzi încă o dată, ca prin vis: "Hazaaaikaa!" Ana refuză să ridice privirea din pământ și se grăbi să treacă mai departe. Transpirații reci i se înghesuiau pe șira spinării. Inima îi bătea cu putere. Răsufla greu și, de teamă că-și va trăda frica, încerca din răsputeri să se controleze. Afară s-a făcut brusc răcoare și frigul s-a pornit să o scuture din toate încheieturile. Într-adevăr, începu să bată vântul și, în față, spre râu, cerul era întunecat, gri-vinețiu. Urma să vină furtuna. Grăbi pasul. Încă puțin și-avea să treacă prin dreptul rusului și gata. Călca în grabă, abia atingând pământul, când bărbatul se întinse spre ea și dintr-o smucitură o apucă de braț trăgând-o cu putere spre el. Ana se întoarse și, ridicând ochii din pământ, îl fixă speriată cu privirea. Era foarte tânăr. Aproape un copil. Să nu fi avut mai mult de optsprezece-nouăsprezece ani. Și era beat. Din cale-afară de beat. Aburii de alcool pluteau în aer și pătrunseră în nările Anei la fel de violent ca smucitura aceea.

Dezmeticindu-se preț de o clipă, se smulse din strânsoare și făcu un pas înapoi. Afară începu să tune. Picuri imenși de ploaie cădeau din loc în loc, întâi mai rar, apoi tot mai des. O linie sângerie săgetă, scurt, orizontul. Era pustiu. Toată lumea se adăpostise din calea potopului. Curțile erau goale. Ploaia rece îi brăzda trupul fierbinte și Ana continua să tremure din tot corpul. Încercă cu greu să-și continue drumul, făcu niște pași, însă bărbatul o urmă, și ajungând-o numaidecât o apucă din nou în strânsoare. Acum, în timp ce soldatul se căznea să-i apropie corpul de corpul său, Ana simți și mai tare aburii de alcool ai străinului ce se combinau cu un miros dulceag și înțepător de ulei sau praf de pușcă emanat de uniforma militară. Încă o smucitură și își simți trupul neputincios lipindu-se de trupul acelui bărbat, îl simți copleșind-o sub greutatea lui, îi simți dorința fierbinte, aprinsă de băutură, de singurătate, de moarte... Ploua torențial. Drumul de praf și pământ se topea sub loviturile ploii prefăcându-se într-un lut lipicios și alunecos. Din pământ se ridica un abur care încețoșa totul în jur. Pentru o fracțiune de secundă Ana se gândi ce să facă. Să se zbată? Să strige? Încercă din nou să se desfacă din brațele încleștate, însă omul își apropie capul de ea și, înfigându-i o mână în păr, sub batic, se aplecă, încercând să o sărute. Ana se retrase, și, împingându-se cu toată puterea, scăpă, și o luă la fugă drept în față, spre calea ferată. Nu încercă să intre în nicio curte, deși așa ar fi putut, probabil, să scape, să găsească martori ori ajutoare. Ceva o prinse din nou de picioare și se aruncă împreună cu ea la pământ. Se zbătu mult și bine alunecând pe noroiul cleios până când reuși să îl lovească cu piciorul, să se ridice iar și să o ia din nou la fugă prin mocirla aceea. Auzi, ca prin vis, prin răpăiala ploii, niște cuvinte străine strigate în urma ei. Apoi, ochii și urechile parcă i se înfundară. Nu mai văzu și nu mai auzi nimic. Își continuă drumul, pe jumătate alergând, jumătate alunecând, simțindu-și doar inima care bătea cu atâta putere încât părea că îi urcase în gât. Era o inimă care bătea pentru doi, pentru ea și pentru copil. Tremura din tot corpul, era toată udă și murdară de noroi ca un drac și se forța să alerge cât o țineau puterile. Nu îndrăznea nici să se oprească și nici să privească înapoi. Era convinsă că de beat ce era, rusul rămăsese întins acolo unde îl lăsase. Îi trecu prin cap că ar fi putut chiar să scape de el definitiv, să se fi înecat în noroi, să-l fi omorât. Apoi se gândi că ar putea să se întâlnească cu alții care văzând-o cu hainele așa zdrențuite și pline de noroi, vor ști imediat că ea a fost cea care le-a ucis camaradul. Cu greu, ajunse până la calea ferată. În spatele liniilor de tren, prin perdeaua de apă, se zărea podul din lemn de peste Târnava.

Deodată, se auzi un uruit puternic de parcă cerul ar fi căzut pe pământ. Nu putea să fie un tunet. Era un sunet continuu, de motor. Cu un gest reflex, Ana întoarse capul și văzu tancul, ditamai namila cu șenile de fier înaintând în urma ei și rusul, pe jumătate ieșit din turelă, chiuind. Îngrozită, sărea acum peste linii cu o viteză surprinzătoare. O femeie atât de mică, un pic mai înaltă de un metru și jumătate, alergând prin noroiul alunecos, prin ploaia torențială, în fața unui tanc. Nu avea nicio șansă. Cât de curând o va ajunge, va trece peste ea și vor muri amândoi: și ea, și copilul. Nu putea fi nicio scăpare. Repeta într-una: "Preasfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ora morții noastre..."

Dar se trezește în viitoarele mame un instinct de supraviețuire grozav, o forță supraumană se dezlănțuie în toată ființa lor, pusă în slujba acelei fărâme îngerești care urmează să apară pe lume. Și pentru această fărâmă de om, Ana știa că trebuia să fie o supraviețuitoare. Văzuse morții și răniții din trenul bombardat. Bandajase oameni, le spălase și le cususe rănile. Privise moartea în față. Nu se temea de ea. O simțea aproape și departe în același timp. Și totodată simțea că trebuie să supraviețuiască cu orice preț pentru copilul care va veni, pentru cele trei fetițe care-o așteaptă acasă fără să aibă niciun fel de habar despre momentele prin care trece mama lor chiar acum. Și, culmea, nicăieri nu era nicio suflare. Doar ploaia. Perdeaua groasă de ploaie. Nimeni pe drum. Nimeni în curți. Niciun suflet care să traverseze podul sau calea ferată. Doar niște câini lătrând agasați de zgomotul făcut de motorul tancului. Atât.

Ana trecuse liniile. Acum se apropia de pod. Continua să fugă. Baticul i se desfăcu și îi alunecă de pe cap. Șorțul îi atârna într-o parte și era cât pe-aci să se împiedice de vreo câteva ori în el. Dacă ar ajunge până la râu ar intra în apă, s-ar putea ascunde sub pod ori s-ar putea piti în stufăriș, ar scăpa. În râu nu poate intra tancul. Acolo între trestiile alea de pe mal n-o s-o mai vadă, dar trebuie să ajungă cu orice preț, să ajungă până acolo, mai e puțin, doar puțin. Picioarele nu o mai ascultau, aluneca și cădea. Se ridica și iar pornea, apoi iar aluneca și cădea din nou. Gâfâia și era gata să-și dea sufletul, iar în spatele ei tancul înainta încet, uruind, alunecând cu șenilele grele pe lutul cleios. Apoi tancul ajunse la șinele de cale ferată pe care le încălecă zgâlțâindu-se de parcă ar fi trecut peste un pod din plăci de metal. La contactul cu fierul, șenilele rigide scoteau scântei. Ana ajunse în sfârșit la podul de peste râu. Din cauza ploii puternice, apa se umplu de bășici. Pe deasupra apei plutea un fum ușor. Cu ultimele puteri, alergă sfidând ploaia și lemnul ud, dar alunecă din nou. Se ridică și o porni iar. Alergă și căzu din nou. Un junghi puternic îi săgetă burta. De data asta era convinsă că nu va mai putea să se ridice. Rămăsese fără puteri. Privea în sus și i se părea că ploaia se ridică spre cer, apoi avu impresia că cineva presăra pământ peste ea, strat peste strat, pe măsură ce hainele i se îmbibau de apă până la piele. Simți că inima i se oprește în loc, că viața ei a ajuns la sfârșit, că totul s-a încheiat. Apoi auzi sunetul unui motor înaintând aproape de tot, până lângă ea. O mașină a oprit cu o frână bruscă, patinând pe pământul ud și îmbibat de apă, cu aripa din față aproape lipită de pietrele de pe marginea șanțului. Privind în sus prin perdeaua de apă, Ana văzu cum se deschise portiera. Se târî cu greu lângă camion și o mână puternică o ajută să urce, trăgând-o cu forță înăuntru. Mașina demară în grabă. Sticlele cu doctorii zornăiau la fiecare mișcare, în acord cu ropotul ploii. Înfășurată până sub bărbie în pătura murdară care mirosea a ulei de motor, Ana tremura de frică și de frig. Doi ochi senini ca cerul se apropiară de ea, întrebând-o "Hazaika, e frig la tine?". Camionul se îndepărtă de râu luând-o în susul satului spre ogoarele unde era tabăra rușilor. Ana era mută de frică. Nu știa dacă să se bucure sau să se teamă în continuare. Farmacistul opri camionul unde se terminau casele, trase mașina din drum după o grădină, stinse farurile și îi făcu semn să nu facă niciun zgomot. Apoi schiță câteva gesturi prin care o întrebă dacă e în regulă. Ana încuviință, chiar dacă o durere ascuțită în burtă continua să nu îi dea pace. Turna cu găleata, iar sunetul ploii pe caroseria mașinii avea efect terapeutic. Liniștindu-se în sfârșit, Ana începu să plângă încet. Treptat, durerea din burtă dispăru. Apoi liniștea o ajută să ațipească. Când se trezi, afară nu mai ploua și temelia cerului era sângerie. În lumina asfințitului, niște nori zdrențuiți măturau orizontul. Se însera și la apus întreaga lume părea cuprinsă de flăcări. Farmacistul ședea nemișcat pe scaunul de lângă ea, privind-o cu același zâmbet strâmb. De data aceasta, Ana citi în ochii lui mila. Porniră spre casă.

La întoarcere, lângă râu se adunase lumea. Cu toții priveau nedumeriți un tanc răsturnat în volbura apelor. Camionul ocoli mulțimea și își continuă drumul. Acasă, Ana îi găsi pe părinți necăjiți. Fetele erau la culcare, iar ei se retrăseseră să vorbească, în bucătărie. Când au văzut-o așa speriată, udă, murdară și după ce le-a povestit ce pățise, au plâns toți trei ca niște copii. Tatăl Anei, care se întorsese de ceva vreme, a povestit că nu a mai găsit acolo pe nimeni, doar pături și cearșafuri terfelite, risipite vraiște prin toată curtea. Cei care au trecut pe-acolo au împușcat toate animalele: găini, rațe, gâște, până și câinele. Casa fusese vandalizată și rămăsese aproape goală. Borcanele cu conserve, mobilierul și alte lucruri aduse de la București au fost făcute praf. Cămara a fost golită, mobilele sparte și pereții albi, proaspăt zugrăviți, fuseseră pătați cu roșii. Tablourile au fost smulse și aruncate pe jos, pozele înțepate cu cuțitul, rupte și mâzgălite. Apoi au dat la țintă, aruncând în tabloul cu Gheorghe la Lido cu roșii luate din grădină. Probabil, văzându-l în frac și cu papion, îl crezuseră mare domn. Pe pereți au scris: jos burjuii și moarte dușmanilor poporului. Un camion cu muniție explodase chiar în fața porții și din cauza asta geamurile erau toate sparte, gardul semicăzut, ramele ferestrelor aproape scoase din țâțâni. Pereții aveau urme de gloanțe, iar pe șosea, unde explodase camionul, era o pată mare și neagră.

A doua zi, au aflat de la vecini că tânărul soldat rus care păzea drumul din sat s-a îmbătat rău de tot și a intrat cu tancul în apele râului tot mai adânc până când s-a răsturnat în albie și acolo și-a găsit sfârșitul, înecat. Tot a doua zi veni și Nicu. Trecuse pe la Valea Lungă, văzuse dezastrul și era tare supărat. Apoi le povesti că aproape de Câmpeni, pe drum încoace, în munți, șoseaua trecea pe lângă o râpă adâncă. Șoferul unui camion rusesc ce venea din sens opus a tras intenționat de volan spre el, silindu-l să se ferească atât de tare că mai avea puțin și ar fi căzut în prăpastie. Una dintre cele patru roți ale mașinii, cea din spate, chiar nimerise în afara drumului și se învârtea în gol, noroc cu niște oameni de omenie din zonă care l-au ajutat să pună camionul la loc, pe șosea.

În ziua următoare, veni o altă veste care căzu ca un trăsnet. Un coleg de divizie, tot un tânăr din zonă, veni să anunțe acasă că la Piatra Neamț, pe când se aflau în retragere, Leurean și alți câțiva soldați și comandanți români au fost capturați și fie au fost duși în lagărele NKVD, fie au fost uciși. În aceeași zi, sătenii au scos rusul mort din albia râului și l-au îngropat cu popă ceva mai încolo. I-au pus și o cruce. Însă dintre rușii cantonați în zonă, nu a participat nimeni la înmormântare.

În lunile următoare, lucrurile s-au mai liniștit. Războiul aproape că se terminase. Ana îi scrise lui Missy pe numele ei adevărat Elsa Iréne, știind de la aceasta că tatăl său, fost ministru de externe, continua să aibă legături cu Crucea Roșie, în speranța că ar putea afla ceva despre Leurean.

Când soarele firav și roșietic de toamnă aproape că apusese, iar zăpada purpurie scârțâia sub bocanci, veni pe lume cel mic. I-au zis Iosif după rusul farmacist care i-a salvat viața.

În decembrie, s-au întors la Alba toți șase. În drum, au trecut pe la casa din Valea Lungă și au văzut ce se întâmplase acolo. În fața porții era imensa pată neagră. Înăuntru totul era mâzgălit, spart, distrus. Surprinzător, singurul rămas neatins fusese dormitorul de mahon. L-au încărcat în camion și l-au dus cu ei. La Alba Iulia, casa de lângă gară unde locuiau cu chirie rămăsese intactă. Vecinii, în schimb, fuseseră bombardați. Aveau un crater enorm în grădină și o bucată din peretele posterior al casei se prăbușise, o parte dintre mobile au fost distruse. Ei nu pățiseră nimic, dar printre victime, din păcate, s-a numărat și radioul din lemn, mare, cât o comodă...

Au descărcat dormitorul și l-au instalat. Seara, obosiți, și în același timp bucuroși că s-au regăsit, Ana și Nicu au adormit îmbrățișați ca în vremurile bune. Întinsă în patul ca o sanie întunecată de mahon, Ana a avut în sfârșit un somn liniștit și plin de vise.

Întuneric beznă. Se aude doar un scrâșnet metalic. Roțile trenului se învârt încet, mai încet, și mai încet. S-au oprit. Călătoria s-a încheiat. Aici e capătul tuturor drumurilor și începutul tuturor visurilor: Bucureștiul.

Pierduți în mulțimea fără număr a pasagerilor care se revarsă din vagoanele luminoase ale trenului de noapte, un bărbat în tunică militară la braț cu o pălărie cloș sub care se ascunde o tânără zgribulită debarcau pe peronul aglomerat al Gării de Nord. Era 1 octombrie 1928. Sosirea lor nu a tulburat la vremea aceea pe nimeni și nimănui nici nu i-ar fi trecut prin cap să însemneze pe axa timpului acea zi memorabilă. Numai Ana a păstrat în amintire acest moment care s-a lipit de sufletul ei cu toate semnificațiile lui, căci ea sosise la București pentru a se angaja la familia unui ministru.

Abia acum înțelesese că în anii aceia fusese cu adevărat fericită. Au fost ani de neuitat, tumultuoși, ca o furtună. Și furtuna iscată atunci a purtat-o cu ea mereu și pretutindeni, ca pe un petec de ziar sfâșiat și purtat de vânt, pe care se mai poate desluși doar imaginea a doi îndrăgostiți.

Iulia MICU SIMUȚ

Iulia Micu Simuț (n. 1981) a studiat filologia la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj și este specializată în literatură comparată. A publicat numeroase eseuri și studii în reviste românești și străine. Este autoarea cărții Thomas Mann. Istoria unei partituri literare (premiul pentru debut USR - Cluj, 2007) și a unei teze de doctorat despre confruntarea dintre artist și moarte în modernism.

în același număr