nr.crt.

Săptămânal de cultură independent

Cât de frumos poate fi un oraș iubit?

Pentru foarte mulți, Ploieștiul este un oraș prin care se trece. Un oraș ca o gară. Sau ca o poartă. Nu merg la Ploiești, ci trec prin Ploiești. Primele mele amintiri cu Ploieștiul sunt aproximativ din același registru. L-am descoperit fulgurant, tangențial din trenul București-Iași, în 2006. De atunci, acest oraș, nod feroviar, verigă și punte, mai mereu bornă, rareori destinație, a rămas în memoria mea ca o poartă spre Răsărit. Faptul că era, după București, prima stație din drumul spre Moldova, mă stimula să îl privesc ca pe un oraș al dimineții și al luminii, răsăritean în raport cu Piteștiul natal din care plecam în călătoriile mele (nu e calitatea de a fi estic sau vestic relativă, mereu definită în raport cu alteritatea?). De la Ploiești începeau câmpia și podgoriile, apoi dealurile Buzăului, cu Istrița din care porneau undele radio pentru frecvențele comune de mare putere Ploiești-Buzău. A mai durat până să aflu că existau și alte frecvențe comune, literare, circumscrise unei temperaturi spirituale specifice a regiunii pe care Nichita Stănescu o semnala într-unul dintre eseurile sale pline de poezie din Cartea de recitire: "Să nu uităm, afirmă poetul-eseist cu patosul pe care i l-a dat întotdeauna puternica sa disponibilitate de a admira, că de-aici, din această regiune purtătoare a unui spirit aparte, a «râsul-plânsului», s-au ridicat mai târziu spirite profund originale cum este acela al lui Caragiale, al lui Urmuz din apropiatul Buzău, sau mai târziu al lui Geo Bogza."

Nichita Stănescu a insistat, în reflecțiile despre Ploiești, asupra vecinătății cu Transilvania, cu munții: "Întinzi brațul și la Brașov ajungi. La Brașov, sus, pe muntele cu brazi, de stă cetățeanul duminical, de se uită jos la vale, se zărește Ploieștiul risipit printre oi care ne dau lână (...)" (Timp ploieștean). În reprezentările mele fanteziste, de la treisprezece-paisprezece ani, "ieșirea" prin Ploiești Vest spre Transilvania era mai neguroasă, mai gri, loc periferic având ceva din monotonia duminicală a depourilor și gărilor pustii, cealaltă față a lui Ianus, cum aveam să o numesc mai târziu. De atunci cred că încolțise în mintea mea convingerea că fiecare oraș are zonele lui de umbră și lumină, locuri bune și locuri rele. Dar Ploieștiul era mai mult decât atât. Nu era polaritate, confruntare de termeni binari, ci un ghem de posibilități, de perspective, un spațiu plurivoc, un turbion, un loc centrifug. Nu erau două gări, cum crezusem eu la începuturi, ci șapte. E adevărat că numai în Vest și Sud opresc trenuri astăzi, dar când afli despre un oraș că are șapte gări, începi să înțelegi că starea lui definitorie este mișcarea, neașezarea, călătoria.

Ploieștiul nu e însă numai mișcare în spațiu, geografic vorbind, ci mai ales tensiune a contrastelor, mobilitate a spiritului, surpriză, spectacol de nuanțe, de game, de arpegii. Ploieștiul mi se pare azi, recitindu-i pe Caragiale, Geo Bogza și Nichita Stănescu, un oraș-orchestră, ca să reiau o formulă celebră cu care era descris Arghezi. Dinamic, imprevizibil, spectaculos. Acum prozaic, peste un moment plin de poezie. Aici gri, șters și sufocant, la câțiva pași diafan, luminos și amplu ca serile dinaintea solstițiului de vară. Jocul acesta al contrastelor e bine ilustrat în scrisul autorilor ploieșteni. Nu cred că supralicitarea determinărilor geografice poate să aducă vreun beneficiu real receptării operei unui scriitor, dar nici nu se poate contesta faptul că există, vorba lui Blaga, o "matrice stilistică" – și tematică – aș adăuga, un spirit al locului, un climat social, geografic, cultural și spiritual care se proiectează, mai proeminent sau mai slab, în cărțile autorilor care îi aparțin. Într-un text despre Topârceanu, inclus în consistentul și eterogenul volum de eseuri, confesiuni și poeme Fiziologia poeziei, Nichita Stănescu remarca, pe lângă spiritul ambivalent de "râsu’-plânsu’" al ploieștenilor, o dispoziție spre disimulare, spre mascarea prin "garagață" a unei sensibilități puternice: "în ciuda dezinvolturii ei, limba, vorbirea și garagața acoperă de fapt, ca orice frunză adevărată, un obiect al pudorii. Te iubesc e imposibil a se spune la Ploiești.[...] Sentimentul nu se suportă aici decât beștelit." Așadar, sentimentul există. Îl maschează doar rezerva față de patetisme și dulcegării, urmașă a vervei parodice cu care Caragiale deconstruia stilul romantic siropos al prozei epocii, pastișându-l în texte precum Smărăndița. Roman modern sau Dă-dămult... mai dă-dămult.

La ora la care scriu acest text se desfășoară zilele Ploieștiului (19-21 mai). Nu știu în ce măsură sunt ploieștenii încântați de orașul lor, câți mai cred, ca Nichita Stănescu altădată, că Ploieștiul e "colț de inimă și ruptură de aripă de înger". Știu, însă, că există în continuare oameni care fac lucruri importante pentru acest oraș. În urmă cu câțiva ani apăreau, din inițiativa lui Lucian Vasile și sub coordonarea Oanei Purice, tineri pasionați de potențialul istoric, cultural și turistic al Ploieștiului, două volume ce recompun, într-un mozaic de confesiuni ale unor personalități ploieștene, imaginea urbei prin filtrul memoriei și conștiinței fiilor ei: primul s-a numit, sugestiv, tot cu gustul oximoronului, al tensiunii contrariilor puse laolaltă, "Cât de frumos poate fi un oraș urât. Povești și amintiri din Ploiești" (AEDU, 2016). Celălalt, lansat la doi ani distanță, – Case, străzi și oameni din Ploieștiul de altădată (AEDU, 2018). Am aflat de curând de existența acestor cărți ce recuperează literar fragmente dintr-o captivantă geografie urbană (decalajul dintre apariția lor și semnalarea mea îmi amintește de Marin Sorescu, cel care spunea cu haz, dar și cu maliție, despre critica de întâmpinare că "întâmpină din urmă" literatura...) și m-am bucurat. Apoi am mai aflat și că Lucian Vasile, ploieștean, fondator al unui ONG (Asociația pentru Educație și Dezvoltare Urbană – AEDU), organizează tururi ghidate prin această urbe subestimată, descoperind fragmente de istorie locală rămase în picioare și restituindu-le prin fotografii pe cele distruse, evocând de asemenea curiozități și drame din război și din comunism.

Periplul meu prin Ploiești nu a avut norocul să se bucure de îndrumarea lui. S-a întâmplat "într-o depărtată vreme" în urmă cu doisprezece ani, înaintea oricărei astfel de inițiative. Nu a fost, așadar, o experiență turistică sistematică, organizată, documentată, ci un amalgam de intuiții și împrejurări. Nu l-am simțit aici pe Caragiale, ci pe alți doi autori: pe Nichita Stănescu și pe Anton Pann. Pe primul – în aerul diafan și luminos al bulevardelor, în lumina de primăvară, în senzația de verticalitate, prospețime și dimineață pe care nu le mai simțisem de când hălăduiam prin Copou. Pe al doilea – în coerența vorbirii oamenilor pe străzi, în plăcerea zicalei, în locvacitatea lor și în vivacitatea conversațiilor. Poate că se simt, peste timp, peste generații, lecturile bogate ale înaintașilor care au cumpărat – ei – mai mult decât toți conaționalii – după cum se lăuda Anton Pann însuși și după cum amintea cu mândrie Nichita Stănescu – cărțile "finului Pepelei". Proza și poezia încap la Ploiești în plină armonie. "Garagața" și lirismul alternează și te poartă prin toate registrele sensibilității ca într-un turnir care se precipită sub vecinătatea Muzeului Ceasului "Nicolae Simache".

"Time is waiting/ We only got four minutes to save the world. Tick tock tick tock tick tock" – așa suna în căștile mele de călător prin Ploieștiul anilor 2008 refrenul unei piese "comerciale", dar antrenante, aduse poate de undele releului de pe Istrița. Pe atunci, în lumea aceea încă boemă din zorii capitalismului și democrației românești era aproape doar ticăitul ceasurilor din muzeul despre care atunci nu știam nimic. Acum e și TikTok. Nu mai e doar tic-tac. Și e timp. De salvat lumea – nu știu, dar de revitalizat memoria și frumusețea orașelor – cu siguranță. Și inițiative precum cea a lui Lucian Vasile și Oana Purice, alături de relansarea, într-o nouă serie care a împlinit deja doi ani, a revistei literare Atitudini, la Ploiești, cu articole delectabile semnate de personalități de referință ale criticii și culturii române (Dan Gulea, Ion Bogdan Lefter, Magda Răduță și nu numai), arată semne bune și ne învață cât de frumos poate fi un oraș iubit.

Sorin IAGĂRU-DINA

Doctor în științe filologice (Universitatea din București), cu o teză despre critica și eseistica scriitorilor români de secol douăzeci.

în același număr