1. Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască, ne puteți spune câteva lucruri despre dumneavoastră?

În 1989, a venit Revoluția peste mine. Tocmai la timp. Citisem literatură, eram plin de utopii și glume despre lume, dar n-o trăisem cu adevărat. După 1990, am început să trăiesc lumea, s-o cunosc. Și am cunoscut-o prin povești, cum altfel. Prima și singura mea meserie a fost cea de reporter. Reporterul ia pulsul vieții lui prin poveste. Ascultă și spune mai departe povești. Explozia de povești de după Revoluție, poveștile de tranziție socială, lumea de astăzi atât de diversă – toate mă au drept client și reporter. Îmi place să ascult povești, să călătoresc în căutarea lor și cărțile scrise sunt povești spuse de oameni cu care am trăit, cu care am fost contemporan, cu care am suferit, cu care "am murit" puțin și am supraviețuit. Pe scurt, e biografia unui absolvent de Litere, silitor la literatură, corigent la limba română, ajuns imediat după 1990 reporter la un săptămânal de umor. După anii 2020, când jurnalismul a devenit o umbră, am început o carieră de profesor. Încerc să-i fac pe studenți să spună povești. Cu ei am scris povestea "Malviniței", de exemplu, epistolarul erotic și îndrumătorul de scriere creativă.

2. Povestiți-ne despre debutul literar!

Eu nu pot scrie literatură. Nu "mi se înalță zmeul", nu știu să scriu ficțiune. Și nu am scris ficțiune. Dar starea de povestaș creează straniul interludiu al ciocnirii de idei, de fantasme, de experiențe. Realitatea, prin abundența ei, are darul acesta de a crea literatură. Debutul meu a fost unul sub semnul interviului, ca specie jurnalistică. Îmi chinuiam contemporanii cu întrebări. Eram curios cum văd ei lumea. Repet, eram după 1990, ieșit din comunism, și nu știam cum e lumea. Așa am scris interviuri în publicația "Cațavencu" și aceste interviuri au fost transcrise într-o carte. E o carte a curiozității mele: domle, cum e lumea, ce mă așteaptă pe mine, poate tu știi mai bine. Ăsta e mesajul cărții "Interviuri împotriva naturii", debutul meu publicistic.

3. Cum vă alegeți temele? Sau vă aleg ele pe dumneavoastră?

Habar nu am. Și nici nu mă interesează. Mă las în voia întâmplării. N-am program, n-am nici măcar o obsesie. Se întâmplă. "Interviuri contra naturii" au ieșit din această curiozitate a vieții, ele au un ton umorist pentru că eroii intervievați spuneau tot soiul de enormități. Erau haioși pentru că nici ei nu știau prea multe lucruri despre ce-i aștepta, despre lumea care devenea. "Oameni cu care aș muri de gât" este a doua carte. Îmi ieșeau în cale monologiști, oameni care își spuneau viața. Cum să-i ocolesc? I-am adunat în pagini de carte. Și așa mai departe. România e o lume sălbatică, sălbăticită și eu aud încă glasul ielelor. Și mi se sucesc mințile.

4. Cum s-au împletit vocația de jurnalist cu cea de scriitor?

N-am vocație de scriitor. Vocația mea este de reporter. Nu știu să scriu ficțiuni, dar fricțiunea dintre poveștile reale transcrise de mine par să dea ficțiune. Pentru că le caut poveștile și, de la un moment dat încolo, le aleg pe un tipar. Să nu uit, eroii care-mi populează viața, cu care stau de vorbă, cu care-mi pierd timpul, eroii aceștia fabulează, au ficțiunile lor. Da, eu sunt jurnalist și capturez eresurile altora. Așa împletesc eu jurnalistul cu scriitorul.

5. V-ați gândit vreodată să scrieți sub un pseudonim?

Da, m-am gândit în momentul 2000, când mediile de socializare au creat separații între lumi, între tineri și bătrâni, în plin război dintre cei inițiați în ale internetului, lumea cea nouă, și cei rătăciți. Voiam să mă strecor cu un pseudonim în lumea celor nou-veniți, puternici, inițiați și tineri, pentru a le culege poveștile și a le nara poveștile bătrânilor. Am avut tentația asta ca prin pseudonim să unesc disensiunile. Am preferat să aștept, am preferat să-i las pe noii cuceritori să-și descopere și să-și spună poveștile, să aibă timp să le împărtășească și să le iubească.

6. V-ați gândit vreodată să scrieți ficțiune pură?

De multe ori, dar m-am lăsat repede, am abandonat, am uitat, am fugit. Să vrei cu tot dinadinsul să creezi un inorog și-n fapt să-ți iasă un pluș mic de la Jumbo, nu-i așa? Te diminuează. Dar uite, e o idee să scriu o ficțiune despre cum am ratat eu toate ficțiunile.

7. Cum prima dumneavoastră carte, "Interviuri contra naturii", a fost publicată la mai puțin de un deceniu după căderea comunismului, ați resimțit feedbackul în urma lansării acesteia diferit față de cele ce au urmat?

Da, publicul m-a părăsit. E mișto senzația asta. Cartea "Cațavencii", aventura de peste 20 de ani a principalei publicații de satiră a României, a avut 2 spectatori la lansare. Unu era un coleg, celălalt un fan care venise cu toate cărțile colegilor mei pentru autograf. "Interviurile" în anii 1990 s-au transformat într-un uriaș chef de zeci de persoane. Ce s-a întâmplat? S-au schimbat generațiile-lider, au apărut povestitori cu mult mai adecvați lumii de astăzi și, în sfârșit, eu, de felul meu, nu mă omor după publicitate. Nu-mi fac publicitate, nu am parte de vânzare. Prefer discreția, nu urletul.

8. Câte cărți ați scris și publicat, și care este preferata dumneavoastră, dacă aveți una?

Nu stau să le număr. N-am preferințe. Cărțile îmi sunt egale, le-am tratat la fel, îmi reproșez uneori prea multă grabă, ori că m-am oprit prea repede din torentul nuanțelor.

9. Aveți proiecte literare pe care le-ați început, dar nu le-ați terminat? Dacă da, de ce?

Nu lucrez, cum spuneam, cu proiecte. Nu am noțiunea de proiect. Dacă mă îndrăgostesc de un subiect, pornesc precum câinele hăitaș la vânătoare. Flămând de curiozitate, setos să-mi prind prada.

10. Cum s-a născut proiectul "Viețașii de pe Rahova"?

Dintr-o supralicitare. Nu știam ce să fac cu viața mea. Eram la o răscruce, aveam nevoie de un răgaz. Și, vorbind despre asta cu prietenul meu Viorel, din vorbă-n vorbă, am spus că e nevoie să mă sperii. Și m-am băgat în pușcărie. Și ce e mai rău și mai rău în pușcărie dacă nu pușcăria pe viață? Așa a început ideea cărții. M-am băgat singur în temniță. Trăiesc? Pot povesti de acolo?

11. Cum l-ați resimțit în plan profesional, dar și pe plan personal? Care au fost sentimentele dumneavoastră la începerea și la încheierea acestui proiect?

"Viețașii" m-au zguduit, mi-au băgat frica în oase. Mi-au dat seamă de limitele mele. Oricând poți da omor, oricând poți ajunge acolo. E o întreagă teorie a penitenței, a penitenciarului, a pedepsei, a psihologiei omorului. Dar realitatea e așa de fragilă într-o lume fragilă, încât orice teorie e mic copil.

12. V-a schimbat experiența aceasta părerea despre "viețași", dacă aveați una?

N-am intrat cu prejudecăți, cum am spus, nu voiam decât o pauză dintr-o viață care mi se părea imposibilă, greu de dus, compromisă înainte de a o începe. Drumul cu viețașii mi-a relevat limitele alea de atunci, pentru ca apoi viața să-mi arate că-s falsete într-o simfonie neterminată.

13. Cum sunt "viețașii" în comparație cu noi, oamenii din exterior? Există diferențe majore sau ne asemănăm mai mult decât am crede?

Nu știu, e întrebarea care mi se pune de ani de zile. Nu știu cum sunt Viețașii. Habar n-am. A vorbi în acești termeni înseamnă a semăna confuzie. Un lucru e cert: acolo și aici sunt oameni care o pot comite. Posibilitatea, incertitudinea sunt "cărți deschise".

14. Care a fost impactul pe care ați dorit să-l lăsați asupra cititorilor cu această carte?

Eu n-am scris cartea pentru cititori. Ci pentru mine. Într-o lume fluidă, ca aspirații, morală, întâmplări, nu cred că m-am gândit la impact vreodată. Mai mult, pe vremea Viețașilor, impactul era măsurabil în tiraj, tirajul a fost fabulos, cu reeditări. Dar n-am fost în stare să iau fiecare cititor la rost și să-ntreb povestea lui, ficțiunea lui despre realitățile și ficțiunile viețașilor.

15. Credeți că "Viețașii de pe Rahova" este genul de carte care poate fi citită de orice om, din orice generație, indiferent de educație, profesie, statut social, și impactul și nivelul de apreciere să fie același?

Da, da, da. Nu cred că Viețașii au impus vreo limitare culturală. Nici eu nu am creat bariere inutile. Cartea are inteligență. Inteligența șocului cultural dintre mine și Viețași.

16. Există o rețetă a succesului în literatură? Care este rețeta dumneavoastră?

Eu n-am avut, nu-mi place succesul. Nu-l cunosc. Dacă mi-ar bate la ușă, nu l-aș recunoaște. Nu vreau succes, mi-ar strica viața.

17. Ce i-ați sfătui pe tinerii care își doresc să intre în această lume? Să abordeze teme-șablon care poate au mai multe șanse de a prinde la public, sau să-și asume riscuri, să se angreneze în proiecte literare de lungă durată, atipice, dar care poate prezintă un grad mai mare de risc?

Orice e important. Omul care ești, omul de lângă tine. Pisica și planta pe care o uzi. Aspiratorul inteligent are povestea lui. Nicio poveste nu e suverană. A ta personală cu atât mai puțin.

18. În încheiere, ce mesaj i-ați transmite lui Eugen Istodor, cel de la început de drum în carieră? Cum i-ați descrie parcursul său de atunci și până în prezent? Ați schimba ceva?

Nu aș schimba nimic. Mesajul meu este același: ascultă, ascultă, ascultă, ascultă, povestește, povestește, povestește.

A consemnat Monica Gaman alias Zenob