Acum câțiva ani am fost întrebat cum aș descrie cu ce mă ocup. Am răspuns că încerc să caut limba de dinaintea limbii și poate chiar de după cuvinte. Dar aici trebuie să explic ce este limbajul în opinia mea. Bănuiesc că răspunsul este foarte simplu: limbajul este un mod de comunicare. Foarte des, oamenii consideră că limbajul constă doar în semantică și gramatică și poate și alte părți – dar toate trebuie să fie într-o formă scrisă. După cum știm, aproximativ 80-85% din comunicare este non-semantică (mimică, gesturi, sonoritate, onomatopee etc.). Dacă uităm această parte a limbii, ne reducem posibilitățile de exprimare. Acesta este scopul meu, deși nu am nimic împotriva semanticii în general.

Ți-a fost vreodată teamă de un anumit rol? Crezi că te va părăsi vreodată abilitatea de a te adapta și de a interpreta?

Am mai fost întrebat de câteva ori dacă îmi este frică. Mai ales la o pantomimă (am spus o poveste efectivă fără a folosi niciun cuvânt; desigur, m-a ajutat și muzica). Dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că până acum nu mi-a fost niciodată frică. Dar sigur va veni și timpul ăla. Prin urmare, în ultimii ani am colaborat din ce în ce mai des cu persoane mai tinere (vocaliști și muzicieni). Sunt sigur că mă vor ajuta dacă vor apărea probleme. Ajutorul poate fi și un sfat de tipul: "Nu mai încerca. Ai făcut destule, dar acum vocea și ideile tale sunt deja prea slabe pentru noi.“. OK. Am încredere în ei – prietenii sunt prieteni. Ar fi îngrozitor dacă nu aș înțelege.

Aveam aproximativ 1,5 ani când dădaca mea – o credincioasă devotată – m-a dus în casa lui Dumnezeu. Mi-a fost cam frică deoarece camera era foarte întunecată și rece. Dar un lucru mi-a plăcut acolo: toate doamnele din cameră l-au ascultat pe preot fără discuții. Și scopul meu a fost să devin cineva care are o mare influență asupra multor oameni. Câteva luni mai târziu, am venit acasă și am încercat să țin un discurs asemănător mamei și verișoarei mele. Nu uitați că încă nu puteam să vorbesc! Cel puțin în modul în care înțelegeau alții (nu doar mama). A fost o adevărată dezamăgire atunci când adulții au râs. În opinia mea, discursul a fost foarte serios. Dar am înțeles că exprimarea este posibilă și fără a folosi partea semantică a limbajului. Trebuie să folosim celelalte părți. Felul în care improvizez depinde foarte mult de public: îi văd, îi aud și le analizez reacția, apoi decid ce "funcționează" la acel public concret.

Într-o zi, în timpul unui spectacol, te simți dintr-odată neajutorat. Cum reacționezi?

Nu-mi pot imagina ce m-ar putea face să mă simt neajutorat. Poate aș lua în considerare posibilitatea din punctul de vedere al prieteniei și îmbătrânirii.

În toți acești ani de spectacol, ai întâlnit artiști sau poeți care să-ți desconsidere arta?

Mi-e frică de posibilitate și de aceea am încercat să fac lucrurile într-un mod puțin nou. Nu ca în trecut. Sunt sigur că, dacă faci ceva cu pasiune, vei avea succes. Această problemă apare destul de des la actorii mai în vârstă.

Modul tău de a exprima poezia este unic. Te face asta să te simți diferit?

De fapt, nu cred că este unic. Și nici nu mă gândesc la asta. Fac ceea ce apreciez cel mai mult: sunt liber.

Un interviu de Neil McGregor