Femeii nu-i venea să creadă – câtă năclăială de sânge. Mai văzuse ea asta, mai trăise ea asta, dar tot nu-i venea a crede. Își duse dreapta pe o pulpă și șterse sângele păgân. Mâna ei, propria ei mână, mâna cu care mânca – îi producea scârbă. Icni sec, dar mâncarea, dacă o fi mâncat nu-și aducea aminte, stătu în locul ei și nu trecu bariera gâtlejului. Trebuie c-a mâncat: un alcool, un oţet de mâncare stătută, atacată de sucurile stomacului, se strecurase, greu, în rădăcina nasului și femeia îl simţea acolo lichid, fizic, gata să-i împută tot creierul. Își suflă brusc nasul, lângă ea, pe gresie, și, simultan, simţi cum expectorează bucăţi mici de mâncare, digerate, cât să hrănești o furnică. Mâncase.

Nu se gândea la nimic. Nu trebuie să fii yoghin pentru a reuși asta. Gândul pe care nu-l strunești tu, nu-i faci program de lucru, și-l lași să se plimbe singur prin cap, să dea în alt gând, apoi în altul și nici nu stai după el să-l oprești din când în când – ălă nici nu e gând. E activitate cerebrală. Și fluturele o are, deși nu prea are creier. Și femeia avea activitate cerebrală. Dar nu gânduri. Gânduri, nu.

Se făcea, pe undeva, în negura aia, o gură pungă care rostea mișcând dulce buzele: "Curvo!". Gură cunoscută, buze cunoscute, ba nu, alea erau alte buze. Astea de acum erau cele care o mușcaseră: tare, ca niște dinţi. Blestemate buze, blestemată mușcătură. Blestemat inelul primit, îi ardea în căpăţână de acolo, din camera cealaltă, l-ar fi stâlcit în mâini să fi ajuns la el sau să vină el la ea, pe picioarele lui de inel, adus de Blestemat. Multe se mai făceau – și multe chipuri de oameni care o priveau, care râdeau de ea, care o batjocoreau. Fiecare chip, spânzurat pe un gât, și mâinile ei erau laţul, spânzurătoarea.

Se trezi târziu, cu mâinile pe trunchiul pruncului – nu-i nimerise gâtul și strânsoarea oaselor crude mai mult bine îi făcuse. Strânsoarea îi pusese plămânul în mișcare, iar plămânul aducea viaţă în copil. Cu cinci secunde (sau poate cu o oră în urmă) ar fi fost și ea un suflet blestemat, un suflet dat lui nenumitu’, dar nu o ucigașă. Dacă mâinile ar fi nimerit gâtul înainte ca prin el să se deschidă respirarea – atunci l-ar fi rupt și gata. La gunoi ar fi aruncat un lucru, nu un om. Cu un timp în urmă, în timpul acela, pe gresie, în faţa ei, scosese un ovul. Un ovul cu mâini și picioare, cu nas și păr, poate un om – dar unul care nu trăise nici o secundă. Iar ouăle, ea și le aruncă de atâţia ani, la ciclu, fără ca asta să fie nici crimă, nici păcat.