Modernitatea și tehnologia ne-au invadat atât de mult viața privată, încât am uitat până și acele lecturi clasice de la școală, în care erau descrise lumile de demult, niște lumi greu de înțeles și, am putea spune, plictisitoare pentru tinerii de astăzi. Literatura a căpătat o serie de transformări evidente de-a lungul vremii, ce izvorăsc din viața cea de toate zilele, cu bunele și cu relele ei, cu tragedii, cu crime, cu unele momente fericite și cu tot felul de alte aspecte ce ne năpădesc viața.

Am putea spune că Oana Paler a simțit acest lucru și l-a transpus în romanul său apărut la editura Rocart, Stadii. Ca autor debutant, este foarte greu să te promovezi pe piața literară, publicul cititor fiind destul de reticent la ceva mai diferit și mai nepromovat. Campaniile de vizibilitate din spate sunt, de asemenea, foarte lungi, și nu se știe întotdeauna dacă vor da rezultate. Dată fiind formația sa de profesor de limba și literatura română și, mai ales, de liceu, se poate intui că nimic nu este pus la nimereală, ci totul are o semnificație aparte în hermeneutica genului, chiar dacă această carte se poate citi ca o simplă poveste, ca una tragică am putea spune, unde morțile se țin lanț.

Crimele încep chiar cu personajul principal al acestui roman, cu David, un programator freelancer, personaj-narator în același timp, care nu se simte vinovat nici măcar de propria crimă, confesionându-se fără urmă de vinovăție, într-un stil cu totul camusian. Până și iubirile sale, vreo patru la număr, sunt duse într-un stil cu totul contemporan, în afară de cea cu Vera, unde va simți o datorie de onoare să o ajute și cea a Laurei, tragică prin excelență, care va încheia romanul într-un mod deloc satisfăcător, am putea spune, fără happy end. De aici se poate deduce și faptul că romanul are caracter confesional, fiind narat la persoana I. Dacă nu am uitat acțiunea din Străinul, de Albert Camus, ne putem aduce foarte bine aminte de atitudinea lui Meursault după ce i-a înjunghiat pe arabi, una absurdă prin excelență. Oricum, Meursault era aruncat într-o lume unde nu-și putea găsi sub nicio formă locul, codurile și orânduielile ei nu-l mulțumeau, și exact în același fel percepe existența și David, care consideră că viețile sunt o înșiruire de fapte care se întrepătrund, care se întâmplă într-un mod cu totul paradoxal și spontan. Cu toate acestea, există o serie de scene foarte profunde în roman, care conferă un gram de umanitate personajului.

Scenele din roman ni se par extrem de familiare. Atât de familiare încât ne simțim vinovați că trăim într-o astfel de societate. Singurătatea resimțită este excesivă, o singurătate de care ne simțim și noi vinovați că trăim în această lume plină de coduri moderne, în care parcă nimic nu mai are niciun sens. Evenimentele tragice o preced, o acutizează și îi dau o alură de roman polițist, dar într-un mod mai cizelat, mai adaptabil contemporaneității și realității. O societate bazată pe IT, legată de IT, prin însăși profesia personajului principal. Nu putem să dăm uitării nici problemele legate de jocuri ale lui Kitty, nici despre jocurile cu tentă sexuală ale prietenilor lui David din serile lor libere, ce generează un întreg val de discuții, ajungându-se la o tipologie a jocurilor în general, o esență a programărilor și a codurilor aflate în spatele acestora. De aici se poate ajunge la concluzia că în acest fel a fost construită și viața, ca un limbaj de programare (cu multe tragedii ce deservesc modernității – accidente de mașină, crime). Cititorul de rând nu este chiar atât de obișnuit cu termeni care vin din sfera șofatului sau a IT-ului și i se poate părea ceva inedit. Acest aspect mi-a adus aminte imediat de un roman foarte cunoscut al lui Adrian G Romila, Apocalipsis, în care, spre sfârșitul cărții, era inserat un capitol care am fi putut crede că nu ar avea nicio legătură cu acțiunea romanului. Cu toate acestea, acea înșiruire a jocurilor video nu era pusă la întâmplare, cu toate că acțiunea cărții se concentra spre o răstignire ritualică, a personajului principal cu un nume asemănător cu al nostru, Cristian David. Acel capitol-șoc, plasat la finalul romanului, lăsa impresia că este pus acolo la întâmplare, să mai umple niște pagini. Până a venit întrebarea-bombă de seminar: Ce rol are ultimul capitol din Apocalipsis? Ei, atunci am încercat să căutăm niște răspunsuri sincere, iar acum am încercat să fac această comparație pentru a demonstra validitatea existenței umane legată de programare, de niște mașini care până la urmă, chiar dacă ne ajută, ne duc la dezumanizare, într-o societate așa-zis plină de valori și de principii umane.

Sfârșitul cărții se anunță într-un mod tragic: moartea bruscă a Laurei, a iubitei lui David, în timp ce aceștia își petreceau timpul într-un mod cu totul inedit. De altfel, personajul cade într-o stare de singurătate acută, gândindu-se că în absența ei, cu toate că a petrecut un timp relativ scurt cu ea, nu va mai fi omul care era înainte:

"Absența ei îmi provoca durere fizică, mi se strângea stomacul, o căutam în orice, începuse să-mi pară rău că voi îmbătrâni, că voi muri. Trupul meu păstra ore întregi mirosul trupului ei, apoi amintirea mirosului mai persista și ea în creier. Iubirea e întotdeauna un amestec între real și imaginar." (p. 201)

De asemenea, moartea iubitei l-a afectat atât de tare pe David, încât imaginarul poate transpune acest lucru în versuri, care aparent să nu aibă nicio legătură, dar care să transmită starea de fapt a lucrurilor. Nichita Danilov în Amurgul orașelor descria această scenă întâmplător, fără să-și dea seama: "Pe drum au rămas urmele îndrăgostiților;/urmele pașilor ei ca două cupe din care s-a băut vinul,/urmele tălpilor lui ca două urne/din care s-a golit cenușa." (Urmele Îndrăgostiților)

Conchid prin a susține că acest roman este unul complex, la care s-a muncit îndelungat și care nu oferă doar o cheie interpretativă, ci mai multe, din mai multe perspective. Am ales să mă axez pe latura psihologică a personajului David, prin a descrie singurătatea prin care trece, dar și prin a face referire la lumea virtuală, lucruri care s-au mai spus deja și peste care este greu să treci, pentru că fac parte din însăși existența personajului.

Oana Paler, Stadii, Rocart, 2023.