Toamna a devenit un anotimp complicat. Hachițele climei au transformat-o într-un colaj schizofrenic: azi îți ies aburi pe nări, mâine țânțarii îți bâzâie pe sită înviați de-un simulacru de 30 de grade. Bine totuși că lumina i-a rămas nepervertită, încă învăluie detaliile într-un profil mătăsos, odihnitor, gonind acea hiperclaritate agresivă a verii. Și vântul, nici vântul autumnal nu și-a pierdut din particularități. Explorând recent ruinele Curții Coțofenilor, i-am simțit din plin miezul. Cocoțate pe-o costișă deasupra luncii Jiului și încorsetate de-o vegetație decadentă peste care trona, cu nepăsarea unor atlanți, o suită de nuci, vechile case neoromânești mă așteptau în bătaia unui vânt amplu, asurzitor, de fiord, așa cum a fost mereu duhul toamnei.

Așadar, un anotimp numai bun pentru thrillere și decizii radicale. Cred că am folosit toamna doar în unul dintre romanele mele, în "Salamandre", care este organizat de altfel pe cele patru anotimpuri, fiecare departajat printr-un anumit specific al tramei. Toamna marchează chiar ultimul segment al romanului, iar relevanța "strategică" a anotimpului, prevăzută cu plutirea neonoir a ceții și răpăitul forestier al ploii, a fost aceea de a-i oferi Elenei, protagonista din partea a IV-a, un fundal meteo cât mai neinvaziv pentru a-și manifesta autoscopia.

Iar asta îmi aduce aminte de începutul magnificului roman "Satantango" al lui Laszlo Krasznahorkai (și de ecranizarea pe măsură a lui Bela Tarr), care surprinde disoluția unei mici comunități în acidul toamnei:

"Într-o dimineață de sfârșit de octombrie, cu puțin înainte de căderea primelor picături din șirul ploilor de toamnă, necruțător de lungi, pe pământul sterp și crăpat din vestul coloniei (unde mai apoi, până la primul îngheț, întinderea puturoasă de noroi avea să facă drumurile impracticabile și orașul inaccesibil), Futaki s-a trezit că aude dangăt de clopote. Cel mai aproape la patru kilometri spre sud-vest, pe vechiul răzor Hochmeiss, se găsea o capelă singuratică, care nu numai că n-avea clopot, dar și turnul i se dărâmase încă de pe vremea războiului, iar orașul era prea departe pentru a răzbate până la el orice sunet de acolo. De altfel, aceste sunete vibrante și triumfale nu-i sugerau bătăi îndepărtate de clopot, ci părea că vântul le poartă spre el din apropiere («Dinspre moară, parcă…»). S-a ridicat în coate pe pernă, ca să poată privi afară prin fereastra cât o gaură de șoarece a bucătăriei, dar dincolo de geamul pe jumătate aburit, așezarea scăldată în albastrul aurorei și în dangătul tot mai stins de clopot era încă tăcută și lipsită de mișcare: dintre casele de pe partea opusă, cu distanță mare între ele, numai prin perdelele de la fereastra casei doctorului răzbătea lumină, și asta numai pentru că locatarul ei, de ani buni, nu putea să adoarmă decât cu lumina aprinsă. Și-a ținut respirația, ca să nu piardă niciun singur sunet vibrant, desprins din refluxul dangătului de clopot, căci voia să știe adevărul («Precis că dormi încă, Futaki…»), iar pentru asta avea nevoie de fiecare sunet, oricât de orfan ar fi fost acesta. Cu pas lin, pașii lui legendari de pisică, mergând pe dalele reci ca gheața ale bucătăriei, s-a apropiat șontâc-șontâc de fereastră («Da’ ce-i, nimeni nu-i treaz? N-aude nimeni? Nimeni altcineva?»), a deschis obloanele și s-a aplecat afară. Imediat l-a izbit în față aerul usturător și umed, silindu-l să închidă pentru o clipă ochii; dar degeaba a continuat să ciulească urechile, în liniștea tot mai profundă ce se lăsase după cântatul cocoșului, lătratul îndepărtat al unor câini și vâjâitul năprasnic al vântului tăios, iscat cu câteva minute înainte, în afară de bătăile înfundate ale propriei inimi nu mai auzea nimic, totul părea doar un joc spectral al moțăielii sale, de parcă («…ar vrea să mă sperie cineva»)."

Și dacă dau mai departe search în memoria mea, ajung în noiembrie 2008, când am dat peste un ins care s-ar fi potrivit mănușă romanului lui Krasznahorkai. În Parcul Monument din Brăila, există și-acum o statuie realist-socialistă din marmură, reprezentând o femeie încovrigată la pământ, o poziție care nu exprimă suferință, ci mai degrabă reverie.

Statuia nu mai are chip. Nasul i-a fost spart, ochii i-au fost sparți, gura i-a fost spartă, fruntea i-a fost spartă, bărbia i-a fost spartă, obrajii i-au fost sparți. Figura ei pare mâncată de animale. Nici degetele de la mâini nu se află într-o stare mai bună, din zece i-au mai rămas întregi vreo șase.

Am clar în minte. Copiii au roit ani în șir în jurul ei, vrăjiți de plăcerea maltratării. De-a lungul copilăriei mele, am văzut puști urinând pe figura ei, puștoaice defecând lângă ea. Copii scuipând-o pe sâni, lovind-o cu picioarele în stomac. Copii care o lapidau cu pietre. Țin minte că, într-o vară, un băiețel i-a cerut maică-sii rujul și-a început să-i mâzgălească figura, hăhăind. Chipul i-a fost însă furat de-un bărbat, nu de-un copil. Ipoteza în rândul moșilor șahiști din parc? Că misteriosul cetățean venea cu bicicleta agale prin parc, când a frânat brusc și, sărind din șa, a scos o cheie franceză din sacoșa care-i atârna de ghidon și a început să-i care lovituri.

Dar să revin la acea amintire din 2008. Venit într-un weekend de la București, ieșisem să fac o plimbare prin parc. Când, prin ceața groasă, mi-a ieșit în cale silueta unui gardian beat turtă, care-i vorbea în șoaptă. Și-i zicea așa: "Ce faci, curvulițo, te simți bine, nu? Relaxată. Bun așa. În timp ce alții muncesc, fă, în frigul ăsta!"

Brăilenii au știut mereu să asculte pietrele.