Tot încerca să își scoată bucățele de cioburi și pietricele din zona tibiilor, dar nu reușea. Nu, reușea doar să își provoace tot mai multă durere.

În colțurile minuscule care îi ieșeau din carne își tăia buricul degetului arătător. Sărise de la etajul trei și, spre surprinderea lui, încă respira. Greoi, dar aerul circula. În momentul acela, își aducea aminte doar de primul "Bună!" pe care i l-a trimis. Vai, dar ce greșeală enormă. Să vorbești cu cineva pentru a forma o legătură, de cele mai multe ori eternă. De cele mai puține ori, fatală. Dar ce mai înseamnă șansele într-o lume contaminată?

Era ora trei dimineața. Poate trei și un pic, nici măcar nu știa cât trecuse. Spusese ceva greșit? Nu, nu credea. Încercase să se poarte pe cât de frumos, pe atât de molatic. Doar, doar să nu o supere. Presimțise ceva, așa se părea, pentru că... uite ce a făcut. Cum au ajuns amândoi. Ea, întinsă pe podea, cu fruntea sângerându-i, el — ca meșterul Manole. A plonjat prin primul geam pe care l-a zărit. A simțit că e calea cea mai bună, cea mai puțin dureroasă. Dar, asfaltul nu face diferența. Ce-l lovește, crapă. Care pe care.

Credea că îi curge transpirația pe față. De fapt, era nasul crăpat pe jumătate. Piramida era, acum, aproape inexistentă. Să nu mai vorbim și despre corp, până și o vită tranșată arată mai pregătită pentru o ieșire în parc. Și asta în miezul zilei. Să fi apucat să îl lovească cu briceagul? Sau era un ciocan? Oricum, ceva îl durea în zona spatelui. El a căzut cu pieptul înainte.

Simțea și nu simțea. Gândea și nu credea că mai e, cu adevărat, în viață. Voia să plângă, să își vindece rănile cu lacrimile lui sărate. Totul durea. Până și trecutul. Oare așa se simțea un om înainte să simtă pentru ultima oară gustul aerului? Aerul ăla rece și umed al nopții.

Nimeni nu era prin jur. Nimeni parcă nu auzise nimic. Nici măcar o lumină nu s-a aprins la blocurile vecine. Dar, o lumină s-a aprins în scara blocului din care a sărit.