Proprietar închiriez apartament cu două camere. Așa ar fi putut începe povestea. În realitate, totul a început pe vremea când temeliile blocului erau niște mlaștini populate de sute de broaște. Seri în șir, din aprilie până în august, corul broaștelor din mlaștina de peste drum, mi-a călăuzit visele. Acum trei ani, primăria a decis să dărâme bazinele și să construiască în locul lor un ansamblu rezidențial, blocuri de cinci etaje, cu finisaje lux, în care am locuit și eu timp de doi ani. Apartamentul 12, scara A etajul 4. Vedere spre vechea cetate a orașului. Nopțile, cele șapte sute și ceva de nopți petrecute în apartamentul de la etajul 4, adormeam pe concertul broaștelor reînviate din mlaștina născută pe locul bazinelor fostei fabrici de stofe, acolo unde noul ansamblu rezidențial își fixase temeliile, și mă trezeam obosită, cu cearcăne mari și gust amar în gură, incapabilă să-mi aduc aminte vreun vis. Timp de doi ani de zile am trăit fără vise. Fără amintiri. Fără remușcări sau întrebări. Doi ani de zile am trăit într-o mlaștină fără nume. Fără chip și fără urme. Doar concertul broaștelor la început de seară, doar asta m-a ținut în viața. Nu, nu eram nebun. Eram doar un om fără vise. Până când, într-o zi, cineva a decis să dărâme ansamblul rezidențial și să lase naturii mlaștina de dedesubt. Atunci a trebuit să mă mut. Departe de mlaștina cu broaște. Departe de centrul orașului. Abia atunci, îngrămădit într-o garsonieră de zece metri pătrați, cu vedere la șinele de cale ferată, abia atunci am înnebunit cu adevărat. Visele nu mi le-am căpătat niciodată înapoi, dar amintirea mlaștinii cu broaște a rămas.

Proprietar închiriez apartament cu două camere. Așa ar fi putut începe povestea.