Rețeaua electrică din casă era praf. Becurile se arseseră, unul câte unul. În bucătărie mai rămăseseră doar două, în hol era beznă mereu, iar neonul din baie pâlpâia ca-ntr-un film de Gaspar Noe, de parcă își dădea ultima suflare. Noaptea, casa plutea într-o lumină ciudată și bolnăvicioasă.

Prin ferestrele larg deschise, frigul de octombrie pătrunde rece și tăios; zgomotul orașului, claxoane și sirene, sparge liniștea de mormânt. Matei stă trântit în fotoliu, nemișcat, cu privirea pierdută în gol. Curenții reci de aer îi feliază trupul slăbănog. Matei nu simte nimic – nici frigul, nici gustul acru de alcool din gură, nici măcar nu își aduce aminte când se făcuse una cu fotoliul. Are o poziție țeapănă, cu picioarele depărtate și înfipte în podea. Brațele îi atârnă ca niște extensii – două tentacule atașate de corp. E înconjurat de sticle goale de vin, de rom, de tot ce-apucă să cumpere în grabă din magazinele din cartier. A început să le schimbe, intră prin rotație în fiecare magazin, sperând că mișcarea asta îi va păstra anonimatul și îl va feri de ochii vânzătoarelor care-l privesc ba cu milă, ba cu dezgust, când apare, tot mai slab și zdrențuros, să-și facă proviziile pentru luptele nocturne.

Prin mintea lui trec, în viteză, frânturi de dialog, monologuri, zgomote și fragmente din simfoniile ascultate obsesiv, pe pick-up. E un zumzet interminabil în biata minte a lui Matei și nu are nicio putere să-l oprească. Vrea liniște. Linișteeee! – un scrâșnit de dinți, maxilarul i se desface și se aude urlând, ca un câine turbat. Urletul se propagă în toată casa și se întoarce ca un bumerang, în ecouri. Bietul Matei! Se luptă cu nălucile în fiecare noapte.

De trei săptămâni, nu mai e om. Divorț. Atât îi spusese Ana în pragul ușii, plânsă toată, cu bagajele în mână. Divorț. Cuvântul ăsta îi sună lui Matei în minte, orbecăie în interiorul cutiei craniene. Acum e și el bun de pus laolaltă cu ceilalți bărbați, niște pierde-vară, care nu au fost în stare să-și țină familiile unite. Bărbați cunoscuți, foști colegi de liceu sau de facultate, care defilaseră rând pe rând pe sub lupa critică a lui Matei.

În primele zile, simțise o mare nedreptate. Mecanismele de apărare funcționaseră la capacitate maximă și făcuse o listă cu tot ce greșise Ana în scurta lor căsnicie. Lista urma să ajungă în cercul apropiat de prieteni și familie. Matei își cerea dreptate și urma să o obțină. Din asemenea eșec, trebuia să iasă triumfător, ca de fiecare dată. Dar pe măsură ce lista creștea, ceața de pe ochii lui Matei se ridica și mecanismele cedau, unul câte unul. Mașinăria era pe moarte. Realitatea se prezenta tot mai clară. O realitate hidoasă, ascunsă până atunci. Matei greșise și greșise mult. Și de-atunci, de când conexiunile se refăcuseră, de când firele amintirilor începuseră să se descâlcească, Matei intrase într-o luptă cu el însuși, cu groaza, cu un timp care nu mai poate fi dat înapoi.