Fabritius hotărî să nu se mai vaccineze. Spera, astfel, să mai lase un pic deschis acel portal de comunicare, să mai primească un semn în nopțile următoare, acum că se pocăise și înțelesese greșeala pe care o făcuse. Cine erau acei oameni pe care trebuia să îi oprească? Simțea că ceva nu era în regulă, că o mare nenorocire avea să se întâmple, iar el, cumva, era părtaș la ea. Încercă să se roage, ridică ochii spre cer și rosti un Doamne, dar renunță, căci nu mai știa prea bine la cine se ruga. În ultimii cincisprezece ani se smintise complet și orbit de orgoliu și mărire îl uitase pe Dumnezeu. Spre seară primi un mesaj prin care era anunțat că băiatul fusese localizat în Germisara. Chiar atunci, Ashtar intră în apartament.

— Hei, ai văzut că eu m-am ținut de cuvânt. Ți l-am găsit pe Terente. Dar tu, te-ai vaccinat cum mi-ai promis?

— Da, minți Fabritius. De acolo vin.

— L-am localizat. Ultima pulsație a semnalului se pierde undeva în zona mlaștinilor. E însoțit de o fată. Dacă au trecut dincolo, va fi greu să dăm de el. Oricum, am notificat poliția CSA. Au zis că vor trimite un elicopter. Și acum, ce ai de gând, mergem la Germisara?

— Ashtar, nu am niciun plan. Habar n-am de ce îl caut pe acest om și cum sau de ce ar trebui să îl opresc. Poate am exagerat cu toată nebunia asta...

— Poate. Ori poate că nu. Și la urma urmei, chiar nu mai contează.

— Mda. Foarte interesant. Știi la ce mă gândeam câteodată? Dacă am fi personajele unui roman, dialogurile noastre ar fi absolut banale pentru cititor. Poate de asta nu am știut niciodată cine ești cu adevărat. Niciodată nu te-ai deschis, în afară de câteva fraze despre munca ta de cercetare, despre planurile abominabile, da, abominabile, ce te uiți așa, pe care le-ai gândit, eu nu am simțit nimic uman în tine.

— Eu îmi amintesc că ai fost de la început de acord cu ideea mea. Cu experimentele, cu tot. Și acum, ce faci? Vrei să înțelegi cum merge universul? Eu zic că e un demers prea grandios și inutil, atâta vreme cât încă bâjbâim în a înțelege microuniversul ăsta care suntem noi.

— Eu am crezut că vom crea un om mai bun, imun la depresie, la tristețe.

— Exact. Despre asta e Instant Happiness, despre asta e vaccinul. Atâta vreme cât mintea e împărțită, viața nu e altceva decât un conflict perpetuu, tensiune, frustrare și dezamăgire. Suferința se adună peste suferință, frica naște frică și plictiseala, plictiseală. în vreme ce mintea întreagă, nedivizată e eliberată de stresul de a încerca mereu să iasă din tine și de a fi oriunde în altă parte decât aici și acum. Fiecare clipă e trăită total și astfel există un sentiment de împlinire. Când conștientizezi că trăiești acel moment de aici și acum, că în afară de asta nu e trecut ori viitor, te liniștești și accepți senin plăcere sau durere.

— Nu! Tu vrei să le ștergi amintirile, să le anulezi trecutul și să le blochezi viitorul. A fost un moment când eram convins de rolul meu mesianic, când chiar credeam, îmbătat de succesul carierei, ascensiune pe care, nu știu de ce, dar simt că tot tu ai aranjat-o, tu cu prietenii tăi sus-puși, credeam că inteligența nu le este dată oamenilor de Dumnezeu la naștere și că trebuie cucerită. Toate acele cărți la care am avut acces și pe care cu siguranță, tot tu mi le-ai scos în cale, au contribuit la sminteala mea. Fabritius, marele inchizitor! Făuritorul de oameni. Căcat! Te-ai folosit de mine ca să îți atingi scopul. Și acum, pentru numele lui Dumnezeu, oprește-i pe ucigașii ăia! Gabriel nu trebuie să moară!

— Gata? Te-ai liniștit? Toți avem anumite îndoieli, anumite momente de ezitare și emoție. O să vezi că mintea ți se va limpezi și tot ce simți acum va fi uitat. Vaccinul urmează să își facă efectul. Toată avalanșa asta de gânduri e perfect normală. E un efect al serului. Va fi bine, vei vedea.

Fabritius nu mai zise nimic. Își luă capul în mâini și rămase cu privirea în pământ.