Cinci trepte aveam de urcat. Singurele. Erau strâmbe, formate prin îmbinarea a mai multor pietre de râu de diverse forme și culori. Ici-colo, pe la îmbinări, iarba străpungea mineralul, croindu-și cărare spre soare. După ele, zidul de piatră era spart pentru a lăsa loc ușii greoaie. Diferitele nuanțe cacofonice ale lemnului lăcuit blocau singura breșă spre lumea de dincolo. Unii ziceau că acolo dai nas în nas cu frica ta cea mai adâncă. Alții susțineau că e locul în care se făuresc coșmarurile ș ...