11 martie 2020. Ziua unui vernisaj neobișnuit, fără public, pentru o expoziție a cărei miză este să facă prezente umbrele luminoase ale unor absențe. Muzeul Icoanei și al Cărții Vechi din Alba Iulia, Museikon, găzduiește o dublă mărturisire de credință: a istoricului Marius Oprea, metamorfozat în artist plastic (deși nu se consideră astfel), pentru a crea "icoanele" celor omorâți de Securitate în timpul regimului comunist din România (mai ales în primii ani ai instaurării lui), și a victimelor care își află, în sfârșit, pacea, căpătând o voce și un chip în poveștile pe care le deapănă artefactele-martor al martiriului lor.

Morțile pe care le-a scos Marius Oprea la lumină, în ultimele trei decenii, indiferent de natura lor, au anumite lucruri în comun. Toate au fost sfârșituri violente, nemeritate și nejustificate, iar victimele nu au avut parte de judecată și nici de o înmormântare creștinească. 

Mormintele săpate în grabă, prin păduri, râpe și locuri greu accesibile, pentru a camufla aceste crime, au devenit terenul predilect de cercetare al lui Marius Oprea, care a ales să facă o arheologie a crimelor comunismului din spațiul românesc, nu doar "săpând" prin arhive și ascultând cu atenție istorii orale, ci și scormonind de-a dreptul în măruntaiele pământului.

Condamnați la moarte și, implicit, la uitare, prin tăinuirea corpurilor însângerate, martirii au fost recuperați și integrați în ceea ce înverșunatul căutător a numit inspirat poporul pierdut. De fapt, au fost aduși la lumina zilei și a istoriei, pentru a li se ridica un monument, o formă de amintire și de pomenire. Poporul pierdut și-a făcut simțită prezența pentru a ne ajuta să înțelegem cât de mult ni s-a luat cu forța, la câte am renunțat din frică, câte am pierdut prin uitare, ignoranță, spaimă sau nepăsare. 

Vocile tăcute ale celor uciși, chipurile lor șterse, strânse într-o mână de oseminte, au strigat despre cât de multe avem de recuperat. Poporul pierdut? Cel ascuns în grabă, noaptea, pe furiș, în lumile subpământene, sau noi, cei care încă nu ne-am recuperat memoria și înaintașii, lăsându-ne înghițiți de-un ocean de uitare?

Într-un volum dedicat istoriei privirii în Occident, mediologul francez Régis Debray s-a referit convingător la nașterea imaginii din moarte, la jocul care se instituie între descompunerea morții și recompunerea prin imagine. De data aceasta însă, miza a fost mult mai mare: restituirea nu a însemnat doar crearea unei imagini celor care și-o pierduseră, ci și înmormântarea creștinească și redarea lor, prin acest gest, familiilor care îi pierduseră cu șase decenii în urmă. Morții reveneau astfel nu doar pe pomelnice, ci și în imaginarul urmașilor, în poveștile transmise din generație în generație.

Filmul documentar, realizat de Nicolae Mărgineanu, în jurul anchetelor conduse de Marius Oprea, alături de alți trei arheologi (Gheorghe Petrov, Paul Scrobotă și Horațiu Groza), intitulat Patru feluri de a muri, surprinde toate momentele acestei istorii recuperatorii și reacțiile emoționante ale celor care, adesea, nici măcar nu au avut șansa de a-și cunoaște părinții sau bunicii. 

Dincolo de acest film, de nenumăratele texte puse în pagină și de conferințele construite în jurul subiectului, Marius Oprea s-a lăsat treptat locuit și de ideea unei expoziții de artă religioasă, care să includă semnele dăruite de pământul răscolit pentru a afla morții. Etimologic, orice semn este o invitație la a medita la cel ce nu mai este.

Nimic nou în decizia de a alcătui o colecție din obiectele scoase la iveală din lăuntrul mormintelor (săli întregi din muzeele lumii sunt constituite în această manieră) și, totuși, de o noutate absolută acest demers, în care obiectul sărăcăcios, umil și aparent nesemnificativ (cuie ruginite, bucăți de lemn din sicrie, gloanțe, nasturi, bumbi și alte fragmente din artefacte de uz personal) construiește o poveste și devine, pe nesimțite, parte a unei opere de artă.

Cine s-ar fi gândit să păstreze rămășițele acoperite cu țărână și sânge ale unor dispariții violente, petrecute în urmă cu mai bine de o jumătate de veac și readuse la suprafață în urma unor săpături în locuri mai mult sau mai puțin știute, bănuite? Un om cu o gândire profund creștină, conștient de puterea încapsulată în aceste fragmente de realitate, care au însoțit corpurile victimelor și s-au impregnat cu mireasma ființei lor. 

Așezate în tainițele pământului, erau doar niște obiecte banale, lipsite de valoare estetică, aduse la suprafață, ele poartă ceva din identitatea celui însoțit. Marius Oprea a intuit transferul simbolic și a cules aceste resturi cu sfiala și grija creștinului care simte că atinge relicve. Le-a purtat cu el prin viață și prin lume și, la un moment dat, a început să creeze diferite configurații, folosind tehnica colajului, potrivind cuie ruginite pe foițe de aur, modelând lemnul sicrielor pentru a izvodi din el crucile absente de la căpătâiul martirilor, pictând, scriind liste de nume și frânturi din cele întâmplate.

Rătăcind virtual printre exponatele adunate ca-ntr-un căuș de lumină la Museikon, mi-a răsărit în minte ultima dintre faptele milosteniei trupești, care ar putea fi puțin reformulată, în acest context, convertindu-se în semn al milosteniei sufletești – Mort ai fost și te-am aflat... Nu-i puțin lucru să oferi odihnă unui defunct, rânduindu-l creștinește chiar și după zeci de ani, după cum nu-i puțin lucru să dăruiești familiei mângâierea de a ști unde și cum le sunt îngropați adormiții. 

Și, peste toate, să-i înveșnicești pe cei atât de chinuiți și de nedreptățiți, încât să-i faci străvezii în țesătura obiectelor religioase, în care adie numele lor, iar durerea și jertfa le sunt strigate prin toate fibrele lemnului și ale cuielor cu care au fost pironiți în întunericul sfârșitului.

Goi au fost – cei 51 de bărbați deshumați la Periprava, în cimitirul lipovenesc, chiar așa au fost înmormântați – și acum sunt înveșmântați în aripi de serafimi. O expoziție amintind de arta catacombelor și de simplitatea plină de tărie a creștinismului primar, care circumscrie multe feluri de moarte, dar o singură Înviere, pe care o așteaptă toți, împreună, răbdători până la Cer.