Romanul Furtul. O poveste de iubire, reeditat anul trecut în seria de autor Peter Carey a Editurii Art este, fără doar și poate, o carte plină de culoare. Când spun asta nu am în vedere neapărat atmosfera, limbajul sau darul de povestitor al autorului, virtuți incontenstabile ale stilului lui Carey, deseori remarcate de comentatori, dar care aici nu sunt parcă la fel de evidente ca în alte romane ale sale mai minuțios elaborate - mă gândesc la Oscar și Lucinda sau la Parrot și Olivier în America. De astă dată avem de-a face cu o poveste a cărei acțiune se petrece în anii ’80 ai secolului XX, iar personajul principal este Michael "Butcher" Boone, pictor australian, cândva faimos, acum proaspăt ieșit din închisoare, falit și uitat de toți. Fascinat de viața secretă a culorilor, de problema falsului și, în general, de tot ceea ce vine în atingere cu fața întunecată a creativității, Butcher încearcă să-și restabilească echilibrul (provizoriu) și totodată – lucru esențial – să găsească resursele necesare, interioare și materiale, pentru a supraviețui într-o lume ce-i pare uneori ostilă, alteori de-a dreptul caraghioasă. O lume, în tot cazul, imprevizibilă, cum va descoperi nu peste multă vreme. 

Refugiat, împreună cu fratele său, Hugh, în casa de la țară a celui mai important colecționar al tablourilor sale, Michael primește într-o seară, pe o ploaie torențială, când apele râului din apropiere se revărsaseră din matcă, vizita unei blonde seducătoare, Marlene Leibovitz, pe numele său. Ironia sorții face ca – în momentul când artistul se socotea mai izolat ca niciodată – să fie vizitat de un mesager al destinului! Căci Marlene nu este o blondă oarecare, o femeie frumoasă și rafinată, purtând pantofi Manolo Blahnik, și atât. Este nora unui pictor celebru, expertă în artă și totodată abilitată să autentifice operele maestrului defunct. De fapt, după cum se va constata, e chiar ceva mai mult decât atât… 

Din acest punct începe odiseea lui Michael Boone, un periplu picaresc cu nimic mai prejos de cel la care luau parte Parrot și Olivier, porniți să descopere America; o experiență care-l va scoate din izolarea sa voluntară și îl va purta pe trei continente, într-un vertij cu adevărat de montagne russe. Mă abțin să intru în detalii, pentru a nu răpi cititorului bucuria descoperirilor pe cont propriu. Cert e că avem de-a face cu o un roman ce se poate citi în multe feluri, fiecare cititor fiind liber să-și aleagă ce i se pare mai interesant: dacă îi plac poveștile de dragoste cu final neașteptat, nu va fi dezamăgit. La fel, dacă este pasionat de povestiri detectivistice, cu enigme, intrigi întortocheate, despre mistificări și falsuri din lumea colecționarilor de artă.

Personal, mărturisesc că am fost acaparată de secvențele în care Michael Boone sondează viața secretă a culorilor, adulmecă pigmenții, celebrează bogăția și splendoarea unei anumite nuanțe de verde -

"verde permanent, verde vegetal, verde Jenkins, verde titan, verde Prusia, verde ftalo atât de intens, încât doar o picătură cât o lacrimă din chestia asta putea să invadeze complet o pată de alb."

Tema artei ca obsesie, viziunea "golemului" neobosit care-l bântuie pe artist, nu sunt însă chestiuni abordate în registru grav, emfatic, ci dimpotrivă: orice urmă de patos este permanent dizolvată la momentul potrivit, prin aportul substanțial de ironie, prin umor, prin alternarea oportună a unghiurilor de vedere. 

La acest punct se impune o observație: lui Peter Carey îi ies foarte bine poveștile în care prezintă același eveniment din cel puțin două perspective. Așa se întâmpla și în Parrot și Olivier în America, așa se întâmplă și aici, când autorul le dă, pe rând, cuvântul lui Michael și fratelui său, Hugh. Mai cu seamă perspectiva acestuia din urmă reușește să câștige adeziunea cititorului, nu doar pentru că hirsutul "idiot savant" are – asemenea bufonilor din teatrul elizabetan – franchețe și curaj când vine vorba de a spune lucrurilor pe nume, ci și pentru că se dovedește în măsură să arunce o lumină cu totul insolită asupra întâmplărilor în ansamblul lor cețos. Nu o dată Hugh reușește să ne surprindă prin acuitatea intuițiilor sale ("În versiunea lui Butcher eu eram crucea pe care o avea el de purtat, Doamne ajută-mi, trebuie că sunt IDIOTUL SAVANT, un mare dezastru."), prin prospețimea și inocența percepțiilor sale.

Mi-a venit în minte, citind "partitura" lui, monologul interior al lui Benjy, din faimosul roman al lui Faulkner. Sound-ul particular al textului este dat chiar de alternarea celor două "partituri", astfel dezvăluindu-ni-se complexitatea afectivă a legăturii dintre frați (cu flash-back-uri ce dezgroapă de multe ori relicve ale unei eredități încărcate, tulburi).          

Una peste alta, Furtul se dovedește a fi nu doar o poveste de(spre) iubire, ci și una despre artă, culoare, fals și mistificare. Pe scurt, un puzzle sofisticat, plin de mister și suspans, în măsură să hipnotizeze cititorul întocmai ca o cursă de montagne russe.