Fără îndoială, eram emoționat. Rar mi se întâmplă asta, pentru că, de cele mai multe ori, am asimilat emoția cu necunoscutul și mereu am încercat să fug de necunoscut. Acum, însă, era altceva. Urma s-o cunosc pe cea care-mi bântuia gândurile de mai bine de o lună. Îi știam o bună parte din viața ei, îi știam teribilul secret, dar nu o cunoșteam. Pentru că eram de pe atunci convins că nu cunoști un om, chiar dacă îi știi faptele. Îl știi mult mai bine după ce ai stat alături de el, i-ai văzut micile gesturi, care, de cele mai multe ori, sunt mai relevante decât zeci de analize și teorii ale personalității. 

Casa în care trăia Simona era o veche casă boierească, cu un aer sumbru, dar măreț, ca o veche poveste care păstrează umbre nedescoperite. Ușa, cu vitralii șterse dar expresive, s-a deschis surprinzător de ușor, fără scârțâitul acela prelung pe care îl anticipam pentru ca imaginea să fie completă. Cred că, fără să îmi dau seama mă așteptam să pătrund într-o casă similară cu cea din Marile Speranțe, iar femeia pe care urma s-o întâlnesc era un fel de domnișoara Havisham. Nu era deloc așa. Era o femeie mărunțică, vioaie, care își arăta vârsta dar cu grație și eleganță. M-a poftit în casă cu gesturi măsurate și cu un zâmbet cald. Casa era surprinzător de curată, fără praf, dar, de fapt, cred că din mintea mea încă nu dispăruse Satis House și căutam elemente care să îmi întărească această impresie.

Pretextul sub care mă anunțasem la ea acasă era legat de un studiu despre Imperiul Roman Târziu, mai exact despre  o descoperire arheologică făcută în sudul țării. Într-o necropolă de secol II, fuseseră descoperite osemintele unui ostaș roman, împreună cu armele sale. Artefactele care-l însoțeau, mai ales sabia, mă făceau să-mi pun întrebări. Soldatul era de origine germanică și deși era membru al armatei regulate, armele sale nu aveau nimic de-a face cu armele romane obișnuite. Ceea ce demonstra, în opinia autorului, că în etapa aceea a Imperiului Roman, armata își schimbase structura, iar oamenii care erau înrolați din provinciile cucerite își păstrau de multe ori echipamentul din zona de unde proveneau. Armata romană nu mai era mașina aceea de război, formată din piese identice, devenise mai curând o adunătură de războinici din toate colțurile imperiului. Nu se știe de ce această teorie, care nu contravenea deloc dacopatiei ce luase în stăpânire discursul oficial, displăcuse profund Securității, iar articolul fusese împiedicat să apară. Acest articol venisem eu să îl caut. Autorul lui mă interesa. 

M-a invitat să iau loc, m-a întrebat dacă vreau cafea, dar nu și dulceață așa cum îmi închipuisem eu. Am privit-o cum aluneca cu grație printre mobila veche și pe alocuri crăpată și încercam să îmi imaginez ce anume o atrăsese la autorul articolului.

Pe el îl știam doar din câteva fotografii de dosar, dintre acelea inexpresive, în care uniforma era mai importantă decât persoana în cauză. Mă gândeam acum dacă nu cumva tocmai acesta fusese elementul care declanșase trădarea ei aproape neverosimilă – puterea. Oare să fie adevărat că există  femei pentru care puterea este un adevărat afrodiziac? Pentru care dorința de a se supune este atât de adânc înrădăcinată în spiritul lor, încât îi jertfesc orice alt sentiment și altă trăire? Și fac acest lucru nici măcar în mod conștient, ci urmând o cărare neștiută nici de ele care poate le este scrisă de la naștere, sau de dinaintea ei, înscrisă cumva în ADN ul lor după secole sau chiar milenii de supunere. Mă trezisem cumva invadat de toate aceste gânduri pe care nu mi le știam și pe care dacă le-aș fi întâlnit la altcineva le-aș fi catalogat drept aberații anti-feministe.  Dar acum era altceva. Nu discutam teorie la o bere, nu făceam recenzii ale cine știe cărei cărți la modă, apărută recent în Occident. Nu. Acum trebuia să găsesc răspuns la o întrebare care mă măcina, o întrebare care viza o situație foarte concretă, pe care n-o înțelegeam pe deplin. Nu știam atunci, sau nu știam în mod conștient, dar întrebarea care mă măcina nu era doar despre Simona. Era și despre mine și Karina și, deși pe atunci nu știam nimic despre legătura ei, probabil o simțeam în străfundul sufletului dar nu lăsam ca acest lucru să iasă la suprafață. 

Am gustat din cafea și mi-am dat seama că uitasem să îi spun să nu pună zahăr, așa că pentru mine nu mai avea nici un gust, dar m-am forțat să beau pentru că aș fi fost nepoliticos. S-a scuzat o clipă, și a intrat într-o cameră alăturată. N-a lipsit mult, chiar surprinzător de puțin, având în vedere că îi cerusem niște hârtii despre care se presupunea că nu știe nici măcar dacă mai există, cu atât mai puțin unde se află. Știa, s-a dovedit, pentru că în scurt timp a apărut cu ele, fluturându-le triumfătoare. Știam că sunt pe aici.. a spus ea. Mulțumesc, vă sunt recunoscător, am spus și chiar eram, pentru că, dincolo de interesul pentru povestea personală, cealaltă poveste, a studiilor și a cercetărilor acestui om continua să fie prezentă în mintea mea.

După ce-i aflasem destinul, m-am întrebat de multe ori, ce simte un cercetător care face tot posibilul să se pună la adăpost de teribilul tăvălug al istoriei, și care este prins sub roțile ei nemiloase. … ar fi putut fi unul dintre marii istorici ai Europei, dar - cum să-i îi spun... soarta? istoria? destinul? – se împotrivise acestui lucru. Iar una dintre formele de exprimare ale acestui destin crâncen era chiar Simona, care îmi întindea zâmbind paginile, a căror publicare chiar ea le zădărnicise.

Am zăbovit asupra zâmbetului ei, pentru că mi se părea cunoscut. Era zâmbetul de flirt pe care Karina mi-l arunca uneori, în joacă, atunci când vroia să mă provoace, să mă incite. Zâmbetul acela m-a săgetat. - Să știți că este unul dintre articolele care ar fi putut schimba istoriografia europeană.

Nu mințeam și nici nu exageram. Multe dintre teoriile Patriciei Southern, vedeta istoriografiei în domeniul armatei romane fuseseră enunțate de el, în anii 80. Dar îi spuneam asta Simonei aproape cu furie, ca și când mi-aș fi dorit să simtă cât rău a făcut. De parcă acela era răul cel mare, nu celălalt despre care ea credea că nu știe nimeni, pentru că în afară de ea nu mai trăia nimeni care să-i știe secretul. Uitase de dosarele care păstrau totul, chiar și ceea ce ea credea că e mort, chiar și ceea ce nu știa nici ea. De exemplu, nu știa că așa cum ofițerul îl urmărea pe soțul ei, altcineva îl urmărea și pe el. Și acel altcineva raportase totul, de la primele întâlniri în care relația ofițer-sursă se transformase în amant-amantă, sau mai curând, așa cum credeam eu acum, în stăpân-supusă. Iar, prin nu știu ce întorsătură birocratică a Securității, pentru că nu am reușit niciodată să înțeleg exact cum funcționau protocoalele acestui serviciu, aceste informații apăruseră doar în dosarul lui. În dosarul Simonei nu se pomenea nimic despre asta, era curat, curățat poate.

Zâmbetul continua să mă ispitească, nu părea marcată de opinia mea.

- Da, au fost multe lucruri rele care i s-au întâmplat, a spus ea, dar nu ați trăit atunci, este foarte greu să înțelegi, vă asigur.

Nu vorbea despre articol. Știam asta, dar nu știam dacă ea era conștientă că știu. De fapt, poate nici nu conta pentru ea. Nu vorbea cu mine. Sau vorbea cu mine, bănuind că articolul fusese doar pretextul sub care mă strecurasem în casa ei, în viața ei, în memoriile ei. Da.. nu pot înțelege…, am murmurat. Și am privit-o în ochi, iar ea a știut la ce mă refer. Nu și-a plecat privirea, dar nici nu mă înfrunta. Pur și simplu m-a privit liniștită. Știa că nu pot înțelege, dar asta nu o făcea să se îndoiască de ea. 

M-am ridicat și i-am mulțumit pentru tot, apoi m-am grăbit să părăsesc casa. Am ieșit afară confuz. Nu știam exact ce să cred. M-am plimbat aproape năuc pe străzi, apoi m-am îndreptat cu pași grei către casă. Întâlnirea mă secătuise. Nu aflasem nici un răspuns și, de fapt, acum îmi dădeam seama că nici nu avusesem vreo întrebare precisă. Vroiam să știu, dar ce vroiam să știu? Cum? De ce? Cine era de vină? Cine trădase? Mai curând toate întrebările astea la un loc și altele, multe, nerostite, dar care se chemau unele pe altele, se înghesuiau în mintea mea tulburându-mă.

Am ajuns acasă și m-am culcat fără să mă mai schimb. Nu știu cât am dormit, sau mai curând cât am zăcut așa, dar, când m-am trezit, afară se întunecase. Karina nu ajunsese acasă, și nu lăsase nici un mesaj. De obicei spunea unde se duce și cât întârzie, dar acum n-o făcuse. Am înregistrat asta așa ca pe o informație, fără să îi acord niciun sens. Eram încă marcat de întâlnire. Și-atunci am hotărât să mă-ntorc.

Fragment dintr-un roman, aflat în lucru.