Pe 25 mai 2020, la Minneapolis, George Perry Floyd, un cetățean american de culoare, în vârstă de 46 de ani, era ucis de un polițist alb, după ce fusese arestat în urma unui denunț: Floyd ar fi încercat să plătească niște cumpărături cu o bancnotă de 20 de dolari falsă. Derek Chauvin, ofițerul care l-a încătușat, a stat cu genunchiul pe gâtul celui reținut timp de 8 minute și 46 de secunde (și a continuat chiar și după ce devenise evident că victima se sufocase). Două autopsii efectuate după moartea suspectului au concluzionat, la unison, că a fost vorba despre omor. Chauvin se face deci vinovat de crimă de gradul al doilea (omor din imprudență), iar ceilalți trei ofițeri care erau de față la arestare sunt, în consecință, complici la crimă. Pe numele tuturor agresorilor s-au emis mandate de arestare și, într-o societate normală și echilibrată, totul s-ar fi terminat aici.

Dar Republica lui Trump nu este o societate normală și nici una echilibrată. Uciderea lui Floyd a declanșat, aproape imediat, cel mai virulent val de proteste antirasiale pe care le-a cunoscut America vreodată, depășind, ca amploare și intensitate, chiar și manifestațiile din anii ’60, coagulate în jurul lui Martin Luther King (și care aveau ca obiect, în subsidiar, războiul imoral purtat de Statele Unite în Vietnam, raliindu-se astfel contraculturii hippie). Desfășurate sub sloganul "BLM" (Black lives matter), manifestațiile de stradă au început, previzibil, în Minnesota, apoi s-au răspândit cu repeziciune în aproape toate statele continentale americane, iar, la momentul scrierii acestor rânduri, ele se extinseseră, practic, în întreaga lume, din Europa până în Australia.

Protestele sunt îndreptate, pe de o parte, împotriva violenței excesive a poliției și, pe de altă parte, împotriva rasismului distilat și vehiculat de mediile conservatoare americane, profund sexiste, naționaliste și religioase, ale căror exponent vizibil rămâne președintele Trump. Nu în ultimul rând, criza economică provocată de epidemia încă neîncheiată de COVID-19 și având ca rezultat concedieri masive și șomaj alarmant în rândul muncitorimii paupere a jucat un rol important în coagularea revoltelor, furnizându-le acestora un mobil inconturnabil.

Deși protestele sunt, în proporție covârșitoare, pașnice, au existat și jafuri însoțite de distrugeri materiale. Și de aceste excese nefericite, însă inevitabile în cazul unor mari mișcări sociale profită tocmai extrema dreaptă, elemente ale ei acționând, pe alocuri, ca agents provocateurs. Prin urmare, extrema dreaptă se grăbește să facă apel la forța brută pentru a dispersa masele rebele. De aceea este foarte important ca mișcările de stradă să continue o linie non-agresivă și non-provocatoare față de forțele de ordine, astfel încât acestea din urmă să nu mai aibă niciun pretext pentru a desfășura măsuri de constrângere fizică în raport cu protestatarii, care, în definitiv, le pot fi rude sau prieteni.

Două exemple de proteste pașnice îmi vin în minte și ele ar putea fi utilizate cu abilitate de cei revoltați în această perioadă. În primul rând, mă gândesc la Gandhi și la forma sa de rebeliune non-violentă, satyagraha - literal, fidelitatea față de adevăr. Demantelarea aparatului colonial al Raj-ului britanic și independența Indiei s-au obținut, la scurt timp după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, doar grație protestului pașnic, dar ferm. În al doilea rând, îmi amintesc de un episod din istoria radicalismului florentin. În 1849, mai mulți toscani manifestau împotriva ocupației austriece, cu sloganul "Moarte austriecilor". Când unul dintre soldații imperiali a căzut însă de pe cal, cetățenii Florenței s-au grăbit să-l ridice de la pământ, s-au asigurat că nu este rănit, l-au ajutat să încalece și abia apoi și-au reluat liniștiți sloganul "Moarte austriecilor".