Când, în 1928, publica La bal cu Marcel Proust, Martha Bibescu era o scriitoare la apogeul notorietății literare. Viața și propriile alegeri din timpul războiului nu o scutiseră de atentate la imensul său orgoliu, dar lucrurile avuseseră timp să se repare. Saloanele pariziene îi erau din nou deschise, vedetele politice ale momentului erau fericite să fie așezate la masă alături de ea. Romanele ei (Isvor, Papagalul verde, Catherine-Paris ) erau nu doar apreciate, ci și citite - poate chiar mai citite decât scrierile lui Proust.

Secolul care a trecut între timp a decantat valoarea și a inversat proporțiile, dar parcă tot îți mai vine să te întrebi și azi de ce Martha Bibescu, aristocrata frumoasă și celebră, pictată de Boldini și fotografiată de Man Ray, a ținut să scrie o cărțulie școlărească în care să dea de știre că aproape l-a cunoscut, pe atunci încă necunoscutul, Proust. De fapt, nu chiar, ci doar s-au întâlnit de două-trei ori, în niște contexte sociale foarte formale. De fapt, nu direct, ci prin intermediul verilor ei, Antoine și Emanuel, care într-adevăr i-au fost prieteni. Și da, e drept, Martha și Proust au schimbat câteva scrisori, în care cel din urmă, cu un amestec savant de galanterie și ironie, îi cam critica stilul de scriitoare-prințesă. Și, iarăși da, era cât pe-aci să se împrietenească de-adevăratelea, Proust cel puțin încercase, își părăsise solitudinea de plută și venise special la un bal al jurnalului l'Intransigeant doar ca să stea de vorbă cu ea. Dar Martha se speriase de înfățișarea lui, de barba în dezordine și de paltonul purtat în plină vară, fugise și se ascunsese de el, ca o adolescentă amenințată de măritișul cu forța, dansase toată noaptea fără întrerupere, doar ca să nu rămână singură cu viitorul mare scriitor. O seară pe care amândoi aveau să și-o amintească multă vreme după aceea, el fiindcă fusese ofensat, ea fiindcă...

Chiar așa, de ce și-o amintea ea? Pentru că Proust devenise post-mortem o celebritate, iar Martha, femeie de lume, nu se putea abține să se laude că l-a avut, fie și numai pentru o clipă, în salba sa de admiratori? Sau pentru că, matură, înțelepțită și sincer îndrăgostită între timp de literatura lui, simțea o oarecare remușcare pentru purtarea ei copilărească din seara faimosului bal? Să fi intuit oare că, refuzându-și ocazia de a-l cunoaște cu adevărat, ratase șansa unui timp pe care nu-l va mai putea regăsi niciodată?

În carte, Martha nu e prea explicită. Recunoaște doar, indirect, că discretul reproș pe care i-l făcuse Proust în scrisoarea trimisă la câțiva ani după scena de la bal, cu ocazia apariției celei de-a doua cărți a ei, Alexandre L'Asiatique (1912), a reușit să o atingă în adâncul sufletului. 

"Din nenorocire, îi scria Proust, cartea în sine mi-a dovedit că dezacordul nostru era mai profund și ajungea la idei. Nu că n-aș avea o mare admirație pentru aceste slove, care sunt ca niște odoare într-o montură de tăcere, pentru această artă atât de îndrăzneț, atât de iscusit reticentă încât ceea ce spuneți nu este decât o mică parte din ceea ce ați gândit (...)" 

În esență, el îi reproșase o formă de superficialitate care era ceva mai mult decât un reflex de femeie mondenă; era o fugă de sine, de adevărurile, poate că dureroase, pe care le-ar fi putut descoperi în conștiința ei. Iar Martha presimțea dreptatea acestui reproș, așa cum își conștientiza slăbiciunea. A reușit să o depășească parțial abia în 1924, cu Papagalul verde, un roman autobiografic al cărui ton aproape ezoteric i-a adus aprecierea lui Max Jacob.

Citind La bal cu Marcel Proust poți presupune și că lectura Timpului pierdut i-a revelat Marthei propriul său scop în literatură: 

"să salvez de la moarte, într-un chip doar aluziv și în măsura mijloacelor mele, încredințând altora, și apoi altora, amintirea unor ființe dragi și muritoare(...)" 

Cunoscând personajul, această mărturisire emoționant de modestă – ascunsă într-o carte care nu e câtuși de puțin expresia modestiei autoarei sale - e de natură să te surprindă. Martha pare să fi acceptat că nu avea suficient curaj pentru a plonja în sine, în căutarea propriului timp regăsit. Dar scriind ca să nu uite viața își dorește totuși să rămână în vecinătatea lui Proust. Simte că o leagă de el aceeași dorință de a realiza o arheologie a sentimentelor omenești, întinse, în cazul ei, nu în teritoriul propriei amintiri, ci de-a lungul unei bogate istorii de familie. Și, după ce i-ai citit evocarea, te poți întreba dacă nu cumva Nimfa Europa, marea operă a Marthei, niciodată terminată, n-ar fi putut fi cumva, conform unei aspirații secrete a autoarei, o replică la Căutarea timpului pierdut.

Sau poate că nici asta nu e decât o altă lectură înșelătoare. Povestea celor doi are această calitate atrăgătoare, făcută să te vrăjească prin timp, în pofida simplității faptelor: e o ne-ntâlnire cu mai multe chei. O poți privi ca pe revanșa scriitorului respins asupra aristocratei trufașe, care-și dorea nmurirea, ca pe revanșa ei asupra celui care îi arătase, atât de nemilos, în ultimă instanță, propria limită. Este și-o istorie a unei maturizări literare (a Marthei). Iar, dacă forțăm nota, poate fi privită și ca o imposibilă poveste de dragoste - născută moartă. 

Oricum ar fi, există o incontestabilă performanță pe care Martha Bibescu o reușește în această evocare a lui Proust: aceea ca, scriind despre el, să îl transforme în personaj secundar, un portret printre altele în galeria propriului ei timp regăsit.